După lupte seculare care au durat, nu ca în “Scrisoarea pierdută”, 30 de ani, ci, iată, 37 trecuți fix, s-a găsit, în sfârșit, statuarul care să stea cum se cuvine în fața clădirii Teatrului Național din București (noul sediu al TNB a fost inaugurat la 20 decembrie 1973), la începutul “bulivarului” Nicolae Bălcescu, principala arteră a Capitalei. Cele câteva încercări, zădărnicite de mofturile și nepriceperea edililor, dar și de ardența unui spațiu “dificil”, sensibil, asociat ba cu Revoluția Română, ba cu Piața Universității și prima mineriadă, au fost încheiate prin asamblarea unui proiect de anvergură, solid și, simultan, jovial, semnat de Ioan Bolborea (foto 1) și intitulat “Caragealiana” (iar nu, apud Șerban Cioculescu, “Caragialiana”, cum s-ar fi cuvenit).
Dezvelirea grupului statuar, petrecută duminică, 19 decembrie, fixarea sa definitivă în peisajul urban al Bucureștiului din mileniul III constituie, din mai multe puncte de vedere, un eveniment notabil.
În primul rând, punctul de vedere balcanic (care, cu siguranță, l-ar fi delectat și pe Nenea Iancu): conglomeratul de 16 statui este suficient de amplu, de “ridicat” în spațiu, de solicitant, prin dinamism, pentru atenția trecătorilor, încât să ascundă admirabil huiduma din spatele său, clădirea TNB (al cărei chip inițial, izbitor modern, desenat de arhitecții Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu, a fost, în 1978, mutilat printr-o decizie a lui Ceaușescu, devenind ceea ce este azi). Ceea ce, însă, în clipa de față poate constitui un avantaj în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat (care prevede revenirea clădirii la coordonatele ei arhitecturale inițiale) ar putea angaja un conflict vizual. Dar, deocamdată, să ne bucurăm, lăsând drobul de sare la locul lui.
În al doilea rând, este vorba despre calitatea execuției statuarului, despre anvergura viziunii, despre excelentul spirit de sinteză pe care-l pune în acțiune. Întreaga lume a lui Caragiale este reînviată prin 16 figuri, prinse într-un cadru unificator – un schelet care poate evoca ideea de scenă – și puse să se sprijine pe tubulatura, roțile, pistoanele și angrenajele unei garnituri de tren, machina-personaj nr. 1 a lui Caragiale. Mamițe și mămăițe, Trahanache și Dandanache, Lache și Mache, coana Joițica și alte cocoane, poate Lefter Popescu, de ce nu Rică Venturiano? vociferează, zburătăcesc din mâini, se agită, își afirmă gregaritatea și pun să urle la maximum patefonul daurit din care se aude imnul vulgocrației românești.
Peste toți și toate, niște angeli radioși răspândesc lumina derizoriului. Sigur, descărnarea trupurilor, alura lor giacomettiană, cu încheieturi subțiri și degete nobile, poate că nu rimează cu embonpoint-ul de iarmaroc pe care-l emană personajele din momentele, schițele și piesele lui Caragiale. Dar, nu-i așa, potrivirea cu matricea modelului nu-i întodeauna, artisticește vorbind, potrivită.
În al treilea rând, poate cel mai important, amplasarea grupului statuar al lui Ioan Bolborea ține de eveniment, de excepțional, în sensul în care consemnează trecerea artei de for public din București (cu precedentul notabil care este arca policromă a lui Virgil Scripcariu din fața Librăriei Cărturești) din zona solemnității clasicizante, a opacității, a festivismului și lipsei de relief uman a personajului care pozează, în cea a dinamismului vesel, a ludicului și firescului, a lipsei de gravitate și de gravitație. O lipsă sugerată, meșteșugit și paradoxal, tocmai prin intermediul bronzului.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.