Departe de mine intenția de-a generaliza. În primul rând, nu știu ce se-ntâmplă în școlile din Vaslui sau Timiș. Dar am destule informații ca să pot afirma măcar că sunt destule locuri în care se petrec cele de mai jos.
În primul rând, sistemul de educație din România ucide creativitatea, curiozitatea și inițativa. Există săli de clasă în România în care pe perete sunt agățate lozinci de tipul „Nu vorbi neîntrebat!”, în vreme ce în alte țări – caz real – se-ntâmplă ca un părinte să fie chemat la școală pentru ca învățătoarea să-și exprime îngrijorarea că elevul nu pune destule întrebări.
Conceptul însuși al învățământului românesc actual este bazat pe memorare și reproducere. Chiar și la matematică, da, unde – printr-un volum cât mai mare de exerciții, se-ncearcă asigurarea unei ample arii de acoperire, adică maximizarea șanselor ca, în fața unei probleme, elevul să-și amintească rezolvarea uneia similare!
În același timp, profesori și părinți deopotrivă, biciuiesc copiii pentru a-și întâri la maximum ceea ce ei, adulții, numesc „spirit de competiție”, dar care în practică se dovedește o adevărată lege a junglei, o lege a selecției Nenaturale. Deși interzise teoretic de către minister, concursurile școlare (pe bani) par să fie adevăratul motiv pentru care copiii se duc la școală. La serbările de sfârșit de an școlar, rezultatele la concursuri prevalează asupra clasificării, pe medii, în cadrul procesului de învățământ normal, standard, oficial, iar uneori despre acesta din urmă nici nu vine vorba!
În fapt, acest tip de abordare este dedicat oricui în afară de copii. Este dedicat părinților care se mândresc că fiica/fiul lor are 11 diplome, în vreme ce colegul de bancă doar 8; este dedicat profesorilor, care-și trec în CV procentul de câștigători de concursuri; este dedicat directorilor de școli, din motive similare; și este firește dedicat organizatorilor de concursuri, mai puțin emoționați de prestigiul câștigat decât de încasări.
Scuza părinților este că, în acest fel, îți pregătesc copiii pentru duritatea examenelor care-i așteaptă, duritate creată exact prin acest sistem, care se autoalimentează. În plus, n-am prea auzit vreun părinte emițând afirmații legate de modul în care ceea ce face la școală copilul lui îi va fi de folos vreodată în viață. Și aici nu mă refer, evident, doar la formule și compuneri, nu doar la învățământ, ci și la educație.
Scuza cadrelor didactice este legată de salariile scandalos de mici și de subfinanțarea generală a învățământului. Așa este. Numai că, în aceiași bani, cu aceleași mijloace, în același număr de ore, cu același efort (de fapt, unul mai mic!) și același consum nervos (idem), educația se poate aborda mult mai natural și mult mai folositor pentru toată lumea. Chiar și în limitele strâmte și stupide ale actualelor programe de învățământ. Dacă tot ești acolo, pe bani puțini, în fața unei clase de zurbagii, ce-ar fi să imaginezi ceva plăcut și pentru ei, și pentru tine?
Mai știe cineva că, în conformitate cu normele în vigoare, 25% din timpul unei ore este la dispoziția profesorului, care poate face orice, inclusiv în afara programei?
Mai știe cineva că încă de acum cinci ani Inspectoratele au primit precizarea că, la clasele primare, vorbitul, discuția cu elevii, trebuie să primeze asupra scrisului?
Mai știe cineva că la clasele 0-1 este interzis să se dea teme pentru acasă?
Mai știe cineva că profesorii trebuie să fie îndrumători pentru viață tot atât cât trebuie să distributori de cunoștințe?
Și, la urma urmei, câți părinți, câți profesori și câți directori de școli știu să răsăpundă convingător la întrebarea: La ce folosește școala, azi, în România?