Intersecția principală din cartier nu se numește nici astăzi cumva. În rotondă, care e de fapt un fel de hexagon turmentat, se ciocnește Strada Antiaeriană (o șosea adevărată, pe ea în alte vremuri treceau și tancuri – cum zicea domnul Fleacă, iar el oricum le știa pe toate) cu ultimii metri din Podul Calicilor (Calea Rahovei), ceea ce se vede cu ochiul liber, când te uiți la balcoanele blocurilor și la oamenii care-și păzesc letargic magazinașele de jur împrejurul intersecției.
Podul Calicilor continuă drept înainte prin gropi, intrând cu
tot praful ori molozul adunat pe traseu direct în Șoseaua
Alexandriei.
Tot de aici pornește Șoseaua Măgurele, ce se sfârșește, peste șase
kilometri, drept la Institutul de Fizică Atomică, spațiu care și-a
propus să fie orășel studențesc. Cei câțiva studenți chinezi și
arabi uneori îi dau un aer internațional.
În anii șaizeci, neoficial, acest diform AICI se numea La Barieră.
Noi, copiii, eram siguri: undeva trebuia să fie ascunsă o barieră
adevărată, știută numai de cei mari ca să îi prindă pe cei mici,
adică pe noi, care hălăduiam după școală ori în vacanțe pe străzile
cartierului după curiozități: dulciuri de la “tantilele” (pe vremea
aceea, femei, substantiv la plural cu articol hotărât) care stăteau
în fața porții cât era ziua de lungă, ba chiar și seara (vara, în
praful autobuzelor), după coliva de pe la morții care se odihneau
în cămăruțe joase, păziți să nu o ia din loc de bărbați amețiți și
de muște grase. Apoi căutam biciclete sau triciclete vechi; ale
noastre aveam voie să le scoatem în public doar duminica.
Și astăzi bătrânii zic “La Barieră”. Și toată lumea știe despre ce este vorba. Pe hartă, numele La Barieră nu există.
Am întrebat cândva vecinii, care nu mai sunt printre noi, ce știu
despre denumirea “La Barieră”.
Bătrânul Bobric (sună a croat!) de pe Șoseaua Vârteju – de fapt o
simplă stradă ce duce până în comuna Vârteju -, care avea cele mai
bune prune într-o curte tare înghesuită, de nu se supăra nimeni
când ceream să ne dea din ele, a fost de părere că îi spune “La
Barieră” pentru că acolo se termină linia de tramvai și se
“sfârșește de-a dreptul raionul”, adică trage să moară raionul
Lenin.
Podul Calicilor va să zică se găsea în Raionul Lenin. Acesta nu era
condus de un edil anume. Totul, dar absolut totul, adică toate
cartierele și periferiile, orașele și satele, străzile și
blocurile, fabricile și școlile, marea și munții, pădurile și
“cântecul de rață”, cum zice o glumiță, erau conduse toate de un
singur tovarăș, Che-ul românesc, rămas neîmpușcat multă vreme.
El apărea deghizat ba în muncitor, ba în sudor, brutar, mecanic sau țăran, depinde unde îl pozau și unde credea el că știe să mimeze cel mai bine. Sper să găsim în arhivă o poză în care el e cu un urs. L-am admirat când eram mică și eram convinsă că tare s-a luptat să îl prindă pe urs și să-l convingă să stea la pozat.
Noi, copiii din cartier, nu prea stăteam locului nici la pozat. D’apoi un urs! Acasă nu aveam voie să vorbim despre acest tovarăș, ori se vorbea în șoaptă, îi spuneam N.C.
Bucureștiul, până la reforma ceaușistă, trăia foarte bine în
“raioane”, ce purtau numele celor mai luminați fii ai poporului.
Nu-mi amintesc decât de o singură “fiică”, una Elena, care în
principal nu era fiica poporului, ci “Tanti Leana din capul
satului”, în bancurile la care râdeam de ne stricam. Râdeam mult de
tot, mai mult decât azi.
Acești “fii”, trebuie să mai adaug pentru a lămuri ce făceau fiii
și tovarășul, ei bine, ne-au luminat atât de tare, încât la prima
scurtcircuitare socială s-a dat totul peste cap și am rămas fără
raioane, romanțe și La Barieră.
Nu existau baroni locali în nici un cântec pentru că nu existau
maneliști. Nu existau maneliști pentru că lumea asculta Gică
Petrescu, Ioana Radu și Maria Tănase, muzică de dor și inimă
albastră, dar prelucrată de muzicieni și textieri – la difuzoare de
stradă, în zilele de sărbătoare, sau la radiouri mici pe pervazul
ferestrelor de lemn fără grilaje, pe care se cățărau prin forțe
proprii zorelele mov sau albe.
La Barieră a existat fără semafor, fără reclame jupuite de grindină
și acoperite de praf ori “elementul de pază”, pe care scrie acum,
pe tricouri negre mulate pe mușchi beton, “security” (de care ți-e
mai frică decât de hoții adevărați).
Am luat pulsul Raionului Lenin, o intersecție înconjurată de pomi, de magazine mici și primitoare cu miros de cafea adevărată, bomboane de ciocolată amăruie și fondante, fără coloranți, sau semințe prăjite “de la Ioana și Olimpia”. Tanti Olimpia avea un bărbat “la unitate”, adică angajat în unitatea de alături, și avea astfel voie să vândă cornetele de semințe fără nici o problemă.
Avea și o mașină în fața curții, direct în intersecție, o Volgă
mare și gri. Nu am văzut-o mișcată din loc și nici n-o șofa nimeni,
era simbol de mare bunăstare. Probabil o cumpăraseră din banii pe
semințe.
“Taxele pe venit”erau necunoscute și nimeni nu s-ar fi așteptat ca
într-o generație până și cuvintele să fie întoarse pe dos și date
la o “croitorie de vorbe”. De pildă, “romanțele” au devenit
“manele”, din care unii s-au îmbogățit tare de tot, încât li se
iartă azi mediocritatea și printre dinții lor de aur își permit “a
vorbi către națiune”.
Tot la televizor și cu același patos ca și Tovarășul! Astăzi
publicul nu mai dă nici din cap când crede că ceva nu e bine.
Astăzi se tace într-un fel arțăgos și nici nu se mai speră în
vremuri mai bune pe trotuarele de la La Barieră, pe lângă o bere de
Azuga or mici împăturiți în ziarul “Informația Bucureștiului”, ca
odată.
“Spălătoria răului”, cum numea mama bodega, într-un fel făcea bine,
mulți nu trebuiau să fie singuri, se ajutau cu vorba sau cu o
cinzeacă și uneori îi vedeai sprijinindu-se unii de alții chiuind
refrene doar de ei știute. Plecau pe mijlocul Șoselei Măgurele,
ajungând acasă foarte târziu, printre țipete de copii și înjurături
de femei posomorâte de grijile zilnice.
Unii îl numeau Majoru alții Mater pe vecinul lui Bobric, un bărbat
mereu îmbrăcat în costum de general, care nu știu dacă se numea așa
cum își spunea sau chiar era general. Avea o nevastă, doamna Mater,
de dimineața până seara fardată strident și vopsită într-un negru
ca noaptea. Nu aveau copii și nici nu erau buni, dacă ne pierdeam
mingea prin curtea lor, era pierdută definitiv.
Acest general Mater susținea că nemții, ăia de-au venit cotropitori
peste București și au furat tot aurul țării, i-au spus intersecției
La Barieră. Ei, nemții, au pus acolo o barieră, când au intrat cu
tancurile și puteau să controleze astfel ieșirile și intrările în
oraș.
Nea Sandu Găuță, violonistul subțirel, calm și cu pălărie, un
fel de Social Club-ul cartierului Rahova, cu trei copii de trei
culori ce se certau toată ziua, ba între ei, ba cu vecinii, nu știa
prea multe despre La Barieră, dar acolo pe marginea ei a trăit mai
mult de-o jumătate de veac, cântând la vioară cu patos, cu bucurie
și calm în privirea lui cenușie, valsuri austriece, auzite de te
miri unde.
Acolo se făceau înțelegerile pentru viitoarele cununii și nunți, se
închiriau hamali și căruțe pentru toate ocaziile, acolo pe colțul
din dreapta unde era bodega mică cu o tejghea joasă, scaune de
plastic pe care nu se știe de ce nu le fura nimeni, pe terasa care
stătea într-un fel chiar în drum, nederanjând însă prea tare, până
la “Eliberarea” din 89.
Șeful căruțaș pe zonă se numea domnul Pațac, avea doi cai, o
căruță mare pentru scânduri lungi și una mică pentru saci. Om
falnic, cu cea mai mare burtă dintre toți locuitorii de pe Șoseaua
Măgurele, cu o mustață ce îi ajungea pe piept și o nevastă opusul
lui. Pitică, slabă, se mișca repede, făcea prețurile la tocmeală și
era mereu îmbrăcată în negru. Tanti Pațac era șefa instituției care
transporta tot ce nu putea fi cărat cu brațele. Familia Pațac nu
avea copii, avea angajați. Câțiva nevoiași stăteau la ei pe casă și
masă. Terenul lor, cu casa formată din câteva camere mari și câteva
camere mici din pământ, era vecin cu cel al arhitectului Brătianu,
doctorul de pomi, care altoia și găsea soluția tuturor bolilor
viței-de-vie ori trandafirilor.
Cei care beau prea mult se odihneau pe colțurile Barierei și își
continuau afacerile sau beția după o scurtă trezire cu pâine caldă,
cârnați proaspeți cu gogonele și varză murată în butoaie
uriașe.
Vis-à-vis era un centru de pâine, o alimentară și mai mică, unde un “mandatar deștept vienez” adusese cândva râșnițe uriașe din cupru roșcat închis. Mama mi le arăta de fiecare dată și zicea cu inima împăcată: “Astea mai sunt din cele de dinaintea războiului”, un fel de “Bine că ele măcar au scăpat”. Cu ele se măcinau continuu boabe frumoase de-un singur sortiment, venite în saci mari, pe care stăteau scrise litere cu smoală, în limba engleză. Dar atunci engleza era limba dușmanului de clasă, toată lumea în jurul meu învăța rusa din manuale – “Să învățăm limba rusa cântând”. Totuși, pe nici un sac, egal ce era în el, nu scria nimic în rusă.
În singurul frigider al măcelăriei de-o șchioapă erau expuse și capete de miel, porc sau iepure cu ochi fără gene, ce mă înspăimântau cu privirea lor fixă și rece. Nu mai mâncam carne o vreme de frică să nu fi înghițit un ochi.
Fosta frizerie este astăzi un mic magazin cu tot felul de fiare.
Ea era plasată direct în stația de autobuz. În timp ce așteptai, te
puteai tunde, bărbieri sau puteai sta pur și simplu de vorbă despre
știrile venite prin sita unui radio vechi, uitat, probabil, de
soldații germani.
Totul era îngust, dar curat, mirosind a săpun. Nu știu dacă
dezinfecția se făcea cu altceva decât cu spirt sau cu piatră amară,
dar nu-mi amintesc ca cineva să fi avut apoi vreo eczemă. Pieptenii
erau din os sau dintr-un fel de metal argintiu și rezistenți, nu
din plastic. Pedichiura și manichiura nu se făceau decât de la
Piața Rahova spre oraș, aici nici vorbă. Frizerul era un bărbat
mic, șchiop, cu o nevastă la fel de mică și aproape oarbă. Îl chema
Picu. Desigur, nu aveau prea mare școală de frizeri, dar scaunele
îi erau mereu pline cu oameni mulțumiți. Înaintea sărbătorilor,
așteptau ciorchine la ușă, iar atunci își aduceau și copiii.
Eu mergeam la Ciufulici, la nenea frizerul n-am fost niciodată,
doar mă uitam prin geam și n-aveam curaj să întreb de unde a luat
lighenele de porțelan italienesc. Astăzi sunt sigură: tot vreun
soldat german le adusese, să fie sigur că frizerul îl tratează
curat “ca la el acasă”, adică în Germania de dinainte de
Război.
Pescăria era o tarabă mare, pe care tronau ligheane înconjurate
cu găleți, toate pline cu pești vii, lângă cișmeaua din colțul
bisericii, care era continuu plină. Pe vremea aceea singurii pești
morți erau în conserve albăstrui cu o sardea prăfuită sau cei
câțiva de decor între cuburi mari de gheață. Ah, să nu uit:
frigiderul era o raritate, îl chema Fram sau Polar și îl aveau doar
cei cu dare de mână, ceilalți cumpărau gheață, de pildă de prin
Cotroceni, unde stăteau mulți elevi, copiii lui cutare și cutare,
gheața venea acasă cu “omul care aduce gheața”.
Biserica era mereu plină ochi: era atât de mică încât alaiul de
oameni la sărbători, nunți sau înmormântări inunda de fiecare dată
Șoseaua Măgurele.
Astăzi cetățenii cu dare de mână au renovat lăcașul și au ajutat la
refacerea acoperișului și vitraliilor. Ce erau înainte Cârciuma și
colțurile din La Barieră înseamnă astăzi Biserica.
Ea, Biserica de La Barieră, este ultimul și singurul martor al
celor șase decenii care au trecut peste acest colț de Rahova.
Restul gardurilor, caselor, magazinașelor s-au lăsat privatizate,
vândute, demolate, strivite parcă de-un mare bocanc cu placheuri
sau pingele uriașe, ce-a reușit să distrugă prieteniile dintre
violoniștii cartierului și profesorii școlii de pe șosea, ori buna
vecinătate a vânzătorilor cu localnicii.
Ceea ce e trist: noii vecini care au cumpărat din economiile lor
incredibile din Italia sau de oriunde altundeva terenurile de pe
lângă La Barieră sau casele localnicilor sărăciți sub valurile
democrației au adus cu ei tradiții necunoscute cartierului nostru.
Procesul de adunare a aluviunilor sufocă malul unui fluviu, proces
ce se regăsește astăzi printre oameni. Prin așa-zisa eliberare de
la marginea Europei, unde se află înscrisă pe hartă România,
regăsim acest proces natural: aluviuni de tot felul ce sufocă,
mărfuri la care cu câteva decenii în urmă nu s-ar fi uitat nimeni,
gesturi, vorbe și mai ales nume pe care le auzi scrâșnite din dinți
sau țipate în gura mare… N-am avut, desigur, nicio colegă pe care
s-o cheme Formația. Sau altcineva nu și-ar fi numit nicidecum
copilul, benevol, Telegrama.
Culorile caselor nu mai sunt albe sau cărămizii sau gri, ci dureros
de stridente. Uneori cred că vor să imite atmosfera de prin Italia
sau Spania, dar acolo acele culori dau bine în altă lumină și sub
un alt cer.
Va urma