Era ger de te mușca de buze, mănuși cu un
deget, mustăți fără să ai mustață. Semn că era încă februarie. Dar
noi, copiii, nu țineam cont. Pentru noi, dacă era soare, era
primăvară.
“Măi fetițo, e martie, un fel de fe-martie…”
Adică, mama îmi spunea că e iarnă. “Fe-martie” era “încă iarnă”,
mai mult martie cu gust de februarie.
Erau Babele. Afară ger, haine țepene, străzi ca din fier de plombe,
oameni împăiați prin stații, dar noi mergeam aiurea, tot înainte.
Uneori ajungeam la școală, alteori ajungeam prin “magazine”. Adică
în librăria vis-à-vis de Teatrul Bulandra, la “Lămâița”, o
cofetărie chiar peste drum de Cișmigiu – un leu cincizeci o
ciocolățică cu rom – sau la nenea cizmaru, care stătea și bătea
tocuri de după Al Doilea Război împreună cu nevastă-sa Vicki, un
fel de scăpătată vieneză, care greșise trenul când fugise, fată
mare, de părinții din Viena. Cred că familia ei nici nu știa că mai
trăia.
Tante Vicki a fost foarte darnică cu toți copiii de prin cartier:
haine, bănuți, adică monede. De atunci, la noi în vitrină, e un fel
de Wilhelm Tell de plastic pe care mi l-a dăruit când mi-am luat
pantofii de la reparat, zicându-mi că e din fildeș. Copiilor nu li
se dădeau bani de hârtie. Nu înțeleg de ce, dar în copilărie nu ne
dădeau decât monezi, unele de tot felul de culori, altele deja
scoase din uz. Ne credeau tare copii! Și uite așa treceam noi cu
bine lunile fe-martie.
Frig, frig dar noi alergam, scoteam fiecare câte o sanie sau cum se
mai numea roaba lui. Eu aveam schiuri, dar, din cauza congestiilor
pulmonare pe care le tot făceam, nu mă lăsau să le folosesc decât
pe stradă.
În copilărie am văzut muntele numai la sanatoriu în
Sinaia, unde totul era alb-negru. Inclusiv pozele. Treningul cu
fermoarul lui cel galben și câteva dungi pe lângă guler este unul
dintre puținele motive datorită cărora îmi amintesc cu drag de
aceste ierni în care inhalatul, uleiul de pește și mirosul de Cavit
îmi erau prieteni nedespărțiți și mă întrebam de ce oamenii mari
din jurul meu nu le iau, cu toate că, cel puțin de câteva ori pe
zi, auzeam de la doctori:
“Haide dragă, înghite, oricum vei înghiți toată viața.”
sau
“E foarte scump, nu vezi ce bun e?”
Prea bine nu știam la ce se refereau, ei știau precis, dar acum nu
mai pot răspunde la întrebări. Iar ei mi se păreau deja
matusalemici, așa cum lingurile cu ulei de pește mi se păreau
polonice ucigașe.
Mereu m-am întrebat cum supraviețuiau fără ulei și cavit și
peniciline și inhalații câinii, pisicile, găinile, ciorile, gâștele
și mai ales ceilalți copii. Pentru că părinții lor nu păreau să
aibă atâția bani cum aveau ai mei și aveau și mai mulți
copii.
Iar mama, la fiecare linguriță, spunea:
“Te rog, a costat atâția bani, să nu pierdem nici un strop…”,
stingând lumina imediat după ce înghițeam. Cu coada ochiului mă
uitam dacă se culca și ea odată cu mine. Se făcea că se culca. În
bucătărie era mereu o veioză, mai pâlpâia soba cu lemne, iar prin
geamuri se vedeau luna și o lumină care atunci îmi părea mare și
undeva departe.
Lumina de la stâlpul de lemn din dreptul
porții.