Jurnal genovez (ianuarie 2006)
I.
***
Aparent se ajunge ușor la Genova, capitala Liguriei, oraș străvechi, cocoțat pe stâncile și dealurile pietroase de pe țărmul nord‑vestic al Mediteranei pe o distanță de mai bine de 40 km., cam cât e de la Cluj la Gherla, ca să fim bine înțeleși. Circa două ore face avionul până la Bergamo, iar de acolo la Genova cam tot atâta pe autostradă. Asta în teorie, căci în practică e ceva mai dificil. Așadar, avionul nostru, plin cu italieni care învârt tot soiul de afaceri în zonă, ori vin doar să‑și vadă rudele și prietenii instalați vremelnic aici, dar și cu dame de Cluj care‑și fac cumpărăturile la Milano – doar e sezonul ieftinirilor, nu?, trebuie profitat de asta – Criș, pe numele său de botez, după vreun sfert de ceas a trebuit să se întoarcă din drum. Din cauza unei defecțiuni la sistemul de aer condiționat, nava noastră aeriană s‑a încălzit ca o cuctă, iar noi am început să fierbem precum morcovul, țelina sau păstârnacul, deshidratându‑ne cumplit. În zadar am răsucit butoanele de aer condiționat, în zadar stewardesele au încercat să ne „stingă” cu sticle de apă minerală. În zadar am schimbat locul, trecând la geam – Ana s‑a înroșit ca o sfeclă, simțind că face implozie. Ea și un italian rotofei, păstos, roșcat, cu început de chelie, s‑au simțit cel mai rău. Aerul fierbinte continua să năvălească în nava supraîncălzită, cineva a și pronunțat cuvântul blestemat Auschwitz, așadar comandantul a luat singura hotărâre înțeleaptă și anume aceea de a se întoarce la bază. Am abandonat Criș‑ul și ne‑am îmbarcat pe Someș. Ei bine, Someș‑ul (n‑am înțeles de ce Tarom‑ul și‑a botezat navele cu nume de râuri, avionul care ne va readuce în patrie se va chema Dâmbovița) s‑a dovedit a fi mai vrednic și, cu o întârziere de o oră jumate, am ajuns la Bergamo. Copiii ne așteptau, prin urmare ne‑am îmbarcat cu toții în mașinuța lor și după alte două ore eram în Pegli, un cartier din partea de vest a Genovei.
***
Alte nume de cartiere: Nervi, Pra, Bassi, Voltri. Nervi și Pegli sunt cele două perle ale Genovei, zice la un moment dat Gianni, cuscrul nostru. Ca toți genovezii, este scund, cu ochi căprui, dar nu are părul negru și nici nu este foarte agitat precum cei mai mulți dintre ei, dar îi place să vorbească tare cu soața sa, Pinna, de la Giusepinna, care e siciliancă, de felul ei, la fel de scundă ca Gianni (Napoleon al ei, nu‑i așa?), cu ochii la fel de mici și la fel de rotunzi și căprui, și tare și răspicat cu noi, ca să pricepem, cică, dar eu, cel puțin, am uitat imediat toată bruma de italiană pe care încercasem s‑o învăț, lecturând, când aveam timp și chef, în ultima lună înainte de plecare, un ghid de învățare a limbii italiene fără profesor redactat de o americancă pentru uzul conaționalilor dornici să petreacă și să cumpere sau măcar să închirieze proprietăți în peninsulă. O altă explicație poate fi faptul că toată noaptea mă străduiam să vorbesc italienește cât mai corect posibil, iar dimineața mă trezeam cu mintea pustie…
***
E o teribilă criză de spațiu aici. Construcțiile sunt atât de apropiate unele de altele încât aproape că n‑a mai rămas loc pentru altceva. Iată de ce străzile sunt foarte înguste, cu atât mai înguste cu cât mașinile sunt parcate și pe o parte și pe alta, e o minune să parchezi pe spații atât de mici, și eu nu preget să mă mir, de câte ori m i se ivește prilejul, de o atare performanță, pe care Luca o realizează fără să clipească. Iată de ce sistemul de pasaje și scări abrupte, răsucite, închipuind un adevărat labirint, m‑a fascinat din prima clipă! Așa s‑a născut, încă din prima zi, subiectul unei balade genoveze: poetul în căutarea Poemei care apare ca să dispară imediat în labirintul de scări, pasaje și stradele care urcă și coboară, șerpuind pe colinele orașului. Până când poemul va fi scris, am parte doar de coșmaruri; due incubi mi‑au făcut ferfeniță prima noapte și în ambele eram urmărit iar eu îmi căutam scăparea în labirintul suspomenit.
***
Piatră. E un triumf al civilizației pietrei orașul acesta! Să o luăm de jos în sus: plaja nu e de nisip, ci de pietriș. Am coborât în câteva rânduri pe plajă, mi‑am muiat degetul în apa mării, dar marea, mult mai darnică, mi‑a umplut și pantofii, am cules pietre – cele mai multe sunt gri cu striații albe, dar am găsit și albe, vineții sau maronii, rotunde, plate, transparente – mi‑am umplut buzunarele, nu de alta, dar am acasă un vas de lemn plin cu pietre aduse cine știe de pe unde, din călătoriile mele, iar unul dintre prieteni, întrebat fiind ce și‑ar dori să primească din Liguria, a răspuns scurt: „O piatră”. Iar una dintre fotografiile făcute de Gianni, care mă înfățișează, văzut de sus, în mijlocul plajei de pietriș, un gentleman care caută ceva în centrul unei imense aglomerări de pietre, va decora cu siguranță coperta cărții la care scriu, Poema și poetul, așa se va chema ea (așa s‑a chemat inițial, dar, până la urma, după îndelungi căutări, cartea a apărut cu titlul definitiv Câmp minat). Apoi, între țărm și plajă se înalță un baraj de stânci și stabilopozi, pe care șed contemplativii, pescarii sau îndrăgostiții. Mai sus, pallazzo‑urile mai vechi sau mai noi, sunt din piatră. Marmura, faianța, gresia și mozaicul domnesc peste tot. De aici și senzația de frig. Temperatura nu coboară sub zero grade, la amiază sunt în jur de 15 și, să nu uităm, suntem la mijlocul lui februarie, dar eu tremur de frig. Piatra și vântul care bate dinspre munți mă umplu de frig. Stratul de grăsime protector, cică, nu mă ajută deloc, iată de ce, ceea ce părea inevitabil s‑a produs, m‑am întors acasă bocnă de răcit.
***
Dar acest decor auster de piatră și ciment – pasajele au margini de ciment și, pe centru, dreptunghiuri de dale înguste de cărămidă – este înviorat de culoare și vegetație. Nici o construcție nu e aidoma alteia: cu excepția unui singur cartier de blocuri, un fel de Mănăștur al lor, o aglomerare de blocuri cenușii, impersonale, botezată nu fără umor „Lavatrice” (care se traduce cu „mașini de spălat”), un experiment arhitectonic evident ratat, toate celelalte etalează o risipă de culoare – predomină cele calde, luminoase – și inventivitate, căci soluțiile impuse de capriciile terenului sunt teribil de ingenioase. Adăugați la asta faptul că pe marginea trotuarului se înalță palmieri monumentali, portocali și lămâi plini de flori, dar și de fructe – unele sunt coapte, altel verzi –, iar în curți, pe balcoane și pe orice palmă de pământ cresc magnolii, pini mediteranieni, molizi, salcâmi, arbuști de mimoză înfloriți, bouganvilea și veți constata că acest imperiu al pietrei și cimentului, mângâiat de apele blânde ale Mării Ligure nu este deloc inospitalier.
II
***
Dar noi nu ne‑am dus la Genova ca simpli turiști. De altfel, Ana, la aeroport, întrebată fiind despre scopul călătoriei, a răspuns franc, nu fără oleacă de mândrie, că mergem la nunta fiicei noastre.
Copiii locuiesc într‑un apartament situat la etajul patru al unui palazzo modern înălțat pe o costișă, drept urmare din strada abruptă trebuie să urci câteva zeci de trepte, nu le‑am numărat deși am avut intenția la un moment dat, oricum nu cred să fie patruzecișipatru, ca la Monumentul de la Moisei. Casa copiilor, ce frumoasă surpriză! E spațioasă, luminoasă, decorată cu mult bun gust: ferestre și uși din lemn masiv, marmură albastră pe jos, gresie albastră în baia „prezidențială”, mobilier din lemn de cireș, o măsuță indiană în sufragerie, cu un coș împletit din papură, plin cu ghivece cu violete africane deasupra și o carte semnată de un scriitor african – Sony Tabou Lansi, Le sette solitudine di Lorsa Lopez – alături. Acesta va fi raiul meu, cu biblioteca plină de cărți în italiană, spaniolă, engleză, română, și stativele elegante pentru CD-uri cu muzică clasică, jazz, pop-rock. Holul generos se prelungește în sufrageria deschisă care dă în balconul care pare a îmbrățișa apartamentul. Acolo, pe sofaua din sufragerie, șezum și scrisem liniile acestea, într‑un carnet de însemnări superelegant, primit în dar de la copii, fabricat de Antica Cartoleria – Libreria Lotti – celebră firmă de profil – mărturisesc că mi‑a fost destul de greu să‑l încep, dar apoi simțeam cum mă cheamă, îndemnându‑mă să scriu într‑însul, iar eu nu pregetam să notez, spre surprinderea celor din jur, „Aveți grijă doar ce vă iese pe gură”, îi avertizam. Acolo, pe sofaua din sufragerie, în ritmuri de jazz și muzică clasică, șezum și scrisem, privind pe geam țarcul unde o căpriță a ros tot ce i‑a ieșit în cale, privind părculețul unei societăți sportive de cartier unde câțiva inși joacă bile, colinele cu arboret mediteranian și munții înzăpeziți din zare.
***
Părinții locuiesc pe via Laviosa 26, Fabio, mezinul, la numărul 28, iar Ștefi și Luca la 30, pe aceeași stradă care, inevitabil, cât de curând, se va chema via Oliva, nu-i așa?… (asta era atunci, căci de câțiva ani copiii s-au mutat într-un palazzo dîn Piața Bonavino, în Centro Pegli…)
***
Prima plimbare pe passegiata, faleza de pe malul mării, un fel de corso unde se plimbă localnicii, părinții cu copiii îmbrăcați în costume de carnaval, bunicii cu nepoții, cuplurile. Nimeni nu merge ținându‑se de mână ca noi și copiii noștri, acesta e certamente un obicei barbar, est‑european… Femeia ligură și‑a câștigat autonomia, pășește bățoasă alături de bărbatul ei, așa scundă, brună, cu fața brăzdată de riduri și picioarele strâmbe, cum e ea. Într‑un loc aud frânturi de vorbă românească; sunt două femei mai în vârstă într‑un grup compact, probabil mama și bunica venite să‑și vadă odrasla și rudele italiene. Și nu sunt singurele, mai târziu am cunoscut‑o pe Snejana, care e din Chișinău, a terminat Literele la București, s‑a căsătorit cu un prieten de‑al lui Luca, au deja un copil, al doilea e pe drum. Iată cum tinerele noastre contribuie la sporul demografic din peninsulă, în vreme ce noi ne împuținăm vertiginos, peste patruzeci de ani nu vom fi mai mulți de 15 milioane, afirmă specialiștii europeni, dar mai îngrijorați sunt politicienii și afaceriștii care văd cum se împuținează piața și li se diminuează pe zi ce trece și pe nesimțite profitul.
***
Într‑o însorită după‑amiază am adus omagiul nostru Majestății Sale Genova. Am vizitat împreună cu copiii centrul istoric. Cele două catedrale – a lui Iisus și a Maicii Domnului – sunt construite din brâie de piatră de diferite culori: alb, negru, violet, maroniu. În interior, șiruri de coloane monumentale, picturi realizate de mari maeștri precum Rubens, de pildă, sculpturi, fresce, vitralii extraordinare; atâta măreție sfârșește prin a te copleși. Catedralele sunt cvasipustii; iată de ce am zăbovit emoționat de‑a dreptul la auzul rugăciunilor intonate de câteva măicuțe pline de zel și de un preot bătrâior. Am pătruns și în Palazzo Ducale, un edificiu uriaș care găzduiește tot felul de întâmplări culturale: conferințe, galerii de artă, expoziții – în perioada aceea era o retrospectivă a pointiliștilor italieni – congrese, festivaluri ș.a.m.d. Ce poet nu visează să participe la Festivalul de poezie de la Genova? (Ajuns acasă, am deschis Tratatul de inspirație, antologia de poezie contemporană a lui Sorescu, din 1985, care cuprinde și o seamă de interviuri cu poeți cunoscuți la numeroasele întâlniri la care a participat, știut fiind faptul că el a fost, în celălalt regim, un fel de reprezentant oficial al culturii române peste hotare. Unul dintre interlocutorii săi a fost Edoardo Sanguineti, poet, critic, profesor genovez, directorul Festivalului amintit. Interviul e din mai 1979, anul primei ediții, se pare, când tema dezbaterii a fost „Poezia și publicul”. Atunci, ca și acum, receptarea poeziei era ca și nulă. Unii încercau să readucă oamenii înspre poezie apelând la tradiția ei orală, sau la melanjul cu muzica. Alții erau mefienți, acuzând teatralitatea ieșirilor în public, sau chiar imposibilitatea de a fi receptat un text obscur, ceea ce ar da câștig de cauză poemelor facile, cantabile, în dauna celor valoroase. Un poet suedez amintește o inițiativă din țara sa, care poate părea ciudată, dar care seamănă cu cea lansată de Irina Petraș aici, la Cluj, atunci când a propus Primăriei să accepte să se lipească poeme în autobuze, ori să facă să curgă poeme printre anunțurile privind ora exactă, temperatura aerului etc. pe panourile publicitare din piețele centrale ale orașului; vasăzică, în Suedia omul are posibilitatea ca, formând un anume telefon, să i se recite o poezie.)
III
***
Clădirile cele mai impozante din centrul orașului, locuite pe vremuri de patricieni, negustori bogați etc., sunt acum sedii de bănci. Celelalte, la parterul cărora se află tot soiul de magazine, baruri și alte asemenea, sunt ocupate de imigranți; cei mai mulți sunt latino‑americani (numeroși ecuadorieni) dar și asiatici, africani. Noaptea, târziu, e bine să eviți locurile acestea, mi se șoptește.
***
Un miracol: un proiectil tras de englezi în timpul celui de‑al doilea război mondial a căzut în Chiesa di Gesu, dar n‑a explodat. Un miracolo!
***
Într‑un parc din Nervi copiii și veverițele se joacă în voie. Am uitat acasă nucile cu care să ademenim veverițele. Nu‑i nimic, am luat două pietricele și le‑am bătut ritmic una de cealaltă. Deîndată una dintre viețuitoare s‑a apropiat, a amușinat preajma, gata să muște din piatra aruncată în fața ei. Câtă cruzime din parte‑mi! O altă surată atârna straniu pe un trunchi de palmier, gata să cadă în cap.
***
Dar primul „obiectiv” n‑a fost nici unul dintre locurile de pelerinaj ale turiștilor pripășiți pe aici, ci Biserica din Pegli și cimitirul. Am păstrat, împreună cu Gianni, un moment de reculegere la mormântul părinților săi. Tatăl său a urmat tradiția familiei, iar dacă bunii și străbunii săi au fost mari constructori de ambarcațiuni, el s‑a specializat în executarea de recipienți din lemn, buți, butoaie, șiștare și altele de acest fel. Multe cripte monumentale, aparținând marilor familii, dar și ziduri de marmură unde sunt păstrate urnele cu cenușa celor dispăruți. Gianni a ținut să‑mi arate și mormântul unui celebru arhitect, fiu al orașului: pe iarba care acoperă mormântul se află o piatră uriașă ovală, albă, primită în dar, se pare, de arhitectul însuși de la japonezi, ca semn de prețuire și de gratitudine.
***
Într‑o altă zi Gianni m‑a dus să‑mi arate Muzeul maritim. Pe vremuri clădirea unde se află muzeul era debarcader; acolo se îmbarcau emigranții pentru America. Acum am admirat galerele, galioanele, fregatele și brigantinele care au creat faima genovezilor de mari constructori, navigatori și negustori. Am străbătut o galeră pe culoarul îngust care separa cele două rânduri de sclavi care trăgeau la vâsle. Pe acolo se plimba supraveghetorul cu biciul în mână, atent la tot ce mișca în front, gata să pedepsească imediat pe cel ce încerca să tragă chiulul. Pe lângă sclavi, galeoții și voluntarii erau cei ce munceau pe galere. Un imperiu financiar clădit pe munca infernală a acestor nenorociți, asta a fost Republica Genoveză în vremurile ei de glorie! Neam de negustori și de bancheri, genovezii au știut specula orice în favoarea lor. Circula o vorbă în Evul Mediu; cică, după descoperirea Americii de către Columb (genovez sau spaniol, iată o dispută care nu s‑a încheiat încă), aurul și argintul se năștea în America, murea în Spania și era îngropat la Genova. Iar cum cei avuți sunt și avari, și lor, genovezilor, le‑a mers buhul de zgârciți; scoțienii Mediteranei, așa sunt porecliți. Acuma rămâne de văzut în ce măsură erau și mai sunt avari înrăiți sau doar economi…
***
La Camogli. Strâng pietre de pe prundișul plajei. Gianni zice, citând un poet al locului, Firmi, dacă am reținut bine numele, autor al unei canțone celebre, că pietrele acestea sunt cuvintele pe care îndrăgostitul nu a avut curajul să le spună iubitei, iată de ce cu ele se hrănește marea!…
***
Între Camogli și Portofino e un munte pe care copiii îl traversează, trecând prin dreptul unei mănăstiri, ca să ajungă pe un istm unde zăbovesc adesea, fac plajă, se scaldă, stau în contemplație. Îi spun La Rocca. Mi‑am adus aminte de Valea cu greieri, locul meu privilegiat de la poalele Munților Rodnei și m‑am umplut de nostalgie.
Fragment din volumul „La drum”, în pregătire la editura Limes