Bucurestiul-Babylon
s-a coagulat in urma unei alergari continue, purtand in venele sale
si trecutele fugi inspaimantate ale unor sate intregi din fata
navalitorilor. De aici nervozitatea orasului. Dar poate si dintr-o
reminiscenta psihologica purtata subconstient de aceia care se
obisnuisera cu fuga, din tata-n fiu, si care au ramas cu acest
obicei, de a alerga, de a fi agitati, nervosi, agresivi. Pana si
vulgaritatea consumata colectiv este o urmare a sastiselii de
mizerie si insecuritate, disconfort si neajunsuri.
Radu Cosmin descrie in romanul
“Babylon”, publicat de Editura Rampa in 1921, o capitala alergica,
aflata “intr-o perpetua alergare. De dimineata pana seara, si
noaptea pana’n in zori era o continua goana ametitoare dupa castig,
dupa fericire. Umilul muncitor cu mana sau micul slujbas alerga cu
sudorile pe frunte, pentru o paine. Speculantii, samsarii de bursa,
actionarii cu miile si marii excroci ai zilei alergau dupa
imbogatire. Femeile cu fagaduinti de rai in priviri, alergau rosii
de fard si ametite, dupa jumulire! Sexagenarele mascuite si
fezandate alergau dupa imberbii si minorii prietenelor. Mascaricii
si proxenetii alergau dupa vanaturi noi, dupa copile de 13 ani, cu
vitiul in sange din leagan. Soferii alergau beti pe strazile
capitalei dupa victime noi, pe care le striveau si le lasau cadou
Morgei. Negustorii se intreceau intre ei in alergari de jaf. Un
kilogram de fragi il vindeau cu 200 lei, un pui fript cu 60 lei
unul si un costum de haine cu 4.000! (azi 4 milioane minimum,
n.m.) Parlamentarii alergau dupa permise, permisele dupa
vagoane, vagoanele dupa lei si leii dupa excroci. Pungasii alergau
dupa lovituri, sergentii dupa pungasi si toti laolalta dupa
imparteala… Fetele nemaritate alergau dupa baieti, baietii dupa
franci si francii dupa Simplon. Cu toata valuta scandalos de
scazuta, se gaseau in Babylon-ul tarapana destui lei ca imbuibatii
vietii sa alerge spre Paris. Si calatorii, bine ghiftuiti, alergau
dupa tren, trenurile dupa accidente, accidentele dupa victime. Pana
si mortii alergau dupa cimitir, caci cimitirele fugeau de ei. O
ordonanta a Primariei vestea capitala ca nu mai sunt locuri la
cimitire.” (p. 228)
Bucuresteanul anilor ’20, avea o
multime de situatii pentru a-si motiva nervozitatea cotidiana:
“Alerg dupa o solutie! Cum s-o scot la capataiu cu viata, caci nu
mai e de trait cu salariile de maturatori de strada cu care Statul
isi plateste slujbasii si singurii muncitori cinstiti. As vrea sa
fug si eu in strainatate dar nu-i chip. As vrea sa mor, dar n-am
cum. Valuta nu te lasa sa pleci! Guvernul nu te lasa sa traiesti!
Primarul nu-ti da voie sa mori, ca nu mai sunt locuri la cimitir!”
(p. 229)
Supravietuitorii isi traiau cu
repeziciune poftele, placerile si nefericirile. De-a lungul
arterelor orasului “alergau tot soiul de vehicule, trasuri de casa
cu negustori chiaburi si plodurile in haine scumpe. Limusine de
nababi si excelente. Docare si break-uri ofiteresti. Elegante
echipagii cu domni si straini jobenati, in jachete si cu binoclul
atarnat cu cureaua pe dupa gat. Baieti de pravalie pomadati si
inmanusati in automobile de piata a 100 lei cursa, legiuni de
demimondene si cocote de strada in rochii imparatesti sburau in
Fiat-uri, Merecedes-uri, Cadillac, Benz, Peugeot si atatea alte
mari marci.” (p. 230)
Parlamentul se transformase
intr-un “fel de balci urias cu strigate de saltimbanci, cu
injuraturi de surugii si birjari, cu batai de slugi si cetateni
prea cheflii, cu amenintari de pumni si bastoane spre banca
ministeriala si cu secretiuni de glande salivare aruncate in semn
de dispret in locul pugilatelor zilnice!” (p. 69) Se traia intr-o
inversare de valori neingaduita in vremuri trecute. “Indivizi pe
care odinioara nici copisti nu i-ar fi pus, azi ii vezi in
Parlament sau secretari de stat si directori de ministere sau
prefecti prin provinciile noi sau vechi.” (p. 83) Iar printre
acestia, “priveste ce mutre suspecte au unii! Fosti misiti,
imbogatiti de razboi, agenti electorali si diversi tipi care in
viata lor n-au calcat intr-o casa boiereasca mai de seama, necum in
Palatul Regal! ~stia sunt in stare sa fure sticla cu sampanie si sa
se strecoare cu ea afara!” (p. 140)
Cu si fara acestia, “viata isi
desfasura, in Bucurestii-Babylon, tumultul ei animalic:
restaurante, curse, Sosea, rendez-vous-uri, sampanie, actiuni,
bursa, valuta, scandaluri parlamentare, jaf negustoresc, afaceri,
chambres-separees-uri, escrocherii, jazzband, foxtrot, adultere,
imbogatire, automobile, accidente, spargeri, furturi, asasinate,
incendii si eterne musamalizari. …Nicicand Bucurestii nu vazusera
atatea talharii si asasinate. Trecatori pasnici fusesera atacati si
jefuiti chiar pe strazile principale din centrul orasului. Unii
erau ucisi si aruncati in Dambovita. Bisericile erau sparte si
pradate. Ziua si noaptea se dadeau lupte cu focuri de arma intre
talhari si politie.” (p. 261-263)
Pe marile bulevarde, treceau
“legiuni intregi de fetiscane, de dactilografe, de slujbase pe la
autoritati, de incepatoare in arta vietii si in misterele Caii
Victoriei, de cuconite din provincie sau rafinate bucurestence in
iluzorie imbracaminte si cu asasine surasuri”, pe cand consumatorii
fideli ai acestor placeri sedeau la mesele restaurantelor cu terase
intinse pe trotuar si isi “aratau pantoful ros american a o mie de
lei perechea si ciorapul straveziu cusut cu matase sau modernul
ciorap alb.” (p. 192)
Mai exista si un alt Bucuresti,
care avea propria alergare, dar pe un altfel de ritm: acela al
supravietuirii. Nu departe de centrul orasului, se aflau “vetrele
sarace” unde, “in atelierele istovitoare, in birourile inecate in
praf, in caminele micilor slujbasi muritori de foame, in cuiburile
modestelor menaje unde lipsa taie pe buze cuvantul dragostei ca
sa-l schimbe in ocara sau blestem, acolo unde cuvantul inimii e
lacrima si cantecul buzelor, cu geamat, acolo unde cei invinsi mor
privind cu ochii belsugul imbuibatilor, acolo, istoviti de puteri,
urlau Tantal si Sisipf!” (p. 269)
Urletul lor era precum o
sfasiere ragusita, coplesita de vanzoleala generala pentru un
gheseft, o capatuiala de zile mari sau o mica si indelungata,
binevenita sinecura.
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.