Aparenta lumina a strazilor noaptea adanceste bezna
imprastiind-o pe fiecare chip – prezenta intamplatoare a locurilor.
Si aceasta, in nepasare indescifrabila si violenta care se absoarbe
in propria-i existenta, mimand suficienta si plinatatea.
Daca un soldat – plecat pe front intr-o toamna de prim razboi –
s-ar intoarce printr-o inversare a timpurilor intr-o noapte
prezenta, s-ar regasi mai trist si mai infricosat decat in grozavia
transeelor.
Orasele – o lume a resemnarii. Aici cu totii s-au resemnat: cei mai
multi frizand cunoasterea si pocind prima silaba, iar ultimii –
cati au mai ramas – vor fi simple expresii fotografice. Avem o lume
reconstruita periferic in structura fiecarui crepuscul si sabotata
de o intimitate de latrina.
Orasele – cor antic ce-si canta pepetuu refrenul final. In acest
decor ne gasim buimaci in mijlocul decazutilor, frapati si
oripilati de prezenta unei femei cochete sau a unui tanar elegant.
Ne vom putea plange nestingheriti ruinele oraselor noastre
pierdute?
Garile – porti parasite a caror deschidere nu duce nicaieri.
Odinioara, soldatul plecase dintr-una, iar apoi trecuse prin altele
fara a se opri. Dar imaginea lor de Fata Morgana marcau implacabil
orice existenta. Au trait anii ’30. Anii ’40. Chipiuri, palarii
ridicate, politeturi, forfota pestrita si chibzuita cuprinsa parca
de o mana nevazuta. Totul a ramas ascuns in ranita soldatului. In
final de ev, sunt prabusiri descarnate de incubi decazuti.
Strazile – labirinturi pustii cu capcane nestiute. O respirare
gatuita de astm, iluzii disperate in lipsa gandurilor fugare. Si
ceata, aceasta ceata ocrotitoare care ne ascunde unii de altii,
pentru a nu ne rani mai mult privindu-ne chipurile. Si ce rani
adanci, strazile! Durerea lor se surpa pe caldaram intr-o adiere de
vals nemaiauzit.
Casele – gauri negre ale unui paradis pierdut. Pe un perete, un
fragment de bal mascat infulecat pe nesimtite de infricosatoare
dantuiri urlate. Si in poarta cu glasvand oxidat de revarsari
repetate ale cerului, se dezlantuie o miscare transpirata si
neagra. Ferestrele ranjesc cu blandetea sonatelor scrijelite pe
sparte geamuri si adulmeca noaptea ca pe o scapare.
Cimitirul – orasul pierdut cu respirare fireasca. Tacerea lui este
o metafora sugerata oricarei priviri. Aleile umbrite sunt un dans
neterminat decorat cu strazi desfundate. Orasul pierdut se afla in
ranita soldatului, iar chipurile defunctilor sunt un jurnal de
front neterminat. Lespezile albe sunt strigate fosnitoare ale unui
timp incremenit intr-o perpetua zvarcolire. Oamenii sunt cei care
nu se mai vad si cei pe care nu vrem sa-i mai vedem. Cei care nu se
mai vad, au un dram de nebunie neterminata, iar cei care se doresc
vazuti, nu au nimic de aratat. Cei care erau aveau o prabusire
maiestuoasa, iubita furtunos, iar cei care sunt, raman doar o
putreziciune a prabusirii. Capul inclinat pasional pentru femeia pe
care stiai ca nu o vei avea – este ceea ce era – si pumnul ridicat,
nespalat si salivos, asupra uneia care isi silabiseste prostia —
este ceea ce a mai ramas. Privirea, ca atingere a irealului – ceea
ce a fost, irealul din fiecare privire, ceea ce nu va mai fi.
Idealul – ceva grosier si periferic. Grosier prin cei care-l cugeta
onomatopeic. Soldatul avea idealul sau indepartat si nestiut, dar
il traia in diverse chipuri si simturi, in revarsari coplesitoare:
viata, iubirea, soapta uneia sau alteia in urechea sa obosita,
strada pustie a noptii si rafinamentul orgiac.
Orase pierdute in ceata. In fiecare anotimp al vietii, aceeasi
decadenta ireversibila peste sperantele noastre. Ele au capatat
premonitia unei prabusiri continue, intr-un cadru prea usor de
descifrat. Pentru ca este prea simplist si prea vulgar. Peste
strazi horcaie muribund timpul oprit din cursul sau ciclic, iar
zvarcolirile sale sunt usoare respirari printre tresaririle
arborilor. Dar nu se poate decodifica durerea lui in limbajul uzual
de cartier.
Sufletul oraselor invaluit in ceata este ratacit prin periferii
blazate. Dramele acestora nu pot misca nimic, nici macar timpul
inrobit al clepsidrei. Goliciunea vulgara si simplitatea ignoranta
a oraselor noastre, este suficient de impietrita pentru a invoca
adieri ale gindurilor.
Orasele sunt o ingandurare de heruvim invins. Totul este invaluit
intr-o spulberare cu final necunoscut pe care nici razboaiele nu o
pot face. Orasul disparut in ranita soldatului se regaseste numai
in pustietatea strazilor si prin intunecimea caselor. Vechiului
oras ii lipsesc oamenii care-l traiau in viscerele lor dureroase.
Ultimele lui spasme s-au spulberat odata cu lista disparutilor din
acea toamna de prim razboi! Dezintegrarea inceputa atunci, continua
in sufletele noastre ca un “gal murind” sub zidurile
Mediolanum-ului. Pe cand bucuria altora la vederea strazilor
cleioase este un extaz trait prin ochiul de sticla.
Cu acei ani ai primului razboi “in subconstientul si imaginatia
noastra patrunsesera, spaimoase, niste lucruri interzise si
tainuite, gesturi, chipuri, privelisti, senzatii si instincte,
minciuni si infidelitati, presimtiri negre si nelinisti se
invalmaseau haotic in noi. Nefericirea pusese stapinire pe noi
toti”. (p.127 – Orase pierdute in ceata)
Peste tot se “rasculase gunoiul satelor” pe cand in orasul
transilvan “numai vise urate, groaza, tipete si teama. Strazile
inecate in murdarie din pricina delasarii maturatorilor de strada
carora nu le mai pasa de obligatiile lor… in timp ce, “acolo, in
marginea monarhiei, locuiau romani, flaminzind, rosi de mizerie, in
unele sate traind intr-o inapoiere aproape ca pe vremea dacilor…”
La oras, “teama se inversase, mutandu-se de jos, din subsolurile
societatii, la etaj” caci “ce-i drept, slugile se aplecau si-acuma,
se ploconeau in fata domnilor, dar in deradere, cu ura
necrutatoare…” (p. 155)
Dincolo de asta, incercam sa “ne acomodam cu noua viata de toate
zilele ce lua nastere, alta decat cea veche” alaturi de romani. Era
o noutate caci “noi nu le cunosteam limba, nu le puteam ghici
gandurile si nici ce obiceiuri au. Va trebui sa ne obisnuim cu ei”
(p. 219).
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator
la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae
Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum
Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si
Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor
sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul
celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a
editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj,
sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte
titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani,
Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii
si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia
urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.