La Hotel Boston, pe strada Bucovinei/ de Andreea Răsuceanu

Hărțile sunt instrumente indispensabile oricărei căutări și aventuri. Fascinația pe care o provoacă ele corespunde unei anumite dimensiuni a ființei, cea care predispune la meditație și visare, la o perpetuă și infatigabilă nevoie de a căuta, de a descoperi spații până atunci necunoscute, misterioase și ademenitoare. Fascinația provocării propriilor limite, dublată de chemarea inefabilă a unor tărâmuri enigmatice, pline de potențiale pericole dar și de promisiunea dobândirii unor comori neasemuite, capătă materialitate sub forma unor labirinturi geografice, uneori geomitice, a căror descifrare este indispensabilă căutării. Harta aduce înaintea căutătorului imaginea lumii pe care se pregătește s-o cucerească, îi dezvăluie primele secrete ale acesteia, atenuându-i teama de necunoscut. Lumea cunoscută doar prin intermediul imaginației și al visului i se înfățișează sub forma unui labirint de semne și corespondențe misterioase, totuși dintr-o dată mai accesibilă ca oricând percepției. Pe tărâmul ficțiunii, hărțile vorbesc despre o dublă “realitate”: cea ficțională și cea obiectivă, două spații care se întâlnesc și se despart, uneori oferind chei suplimentare de înțelegere a textului literar, alteori încifrându-i și mai tare înțelesurile. Cum fiecare text literar are camuflat în adâncul lui o hartă secretă, fie ea “reală” sau imaginară, cititorului nu-i rămâne decât să o descopere și să o parcurgă.

Inaugurăm cu acest număr o nouă rubrică, bilunară. * În romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, personajul central, Ștefan Viziru, trăiește cu obsesia eliberării de sub teroarea Timpului și a istoriei, convins că tiparul realității este alcătuit de fapt dintr-o multitudine de semne, de indicii camuflate sub cele mai anodine aspecte ale lumii înconjurătoare. Condiția și destinul lui, care sunt cele ale căutătorului, ale rătăcitorului sedus iremediabil de labirintul în care trăiește, se leagă de imaginea unei misterioase mașini dispărute, de o tragică întâmplare din copilărie, care i-a deschis calea spre o dimensiune ascunsă a lumii, de prezența neliniștitoare a unui scriitor care are o fizionomie straniu de asemănătoare cu a lui și datorită căruia o întâlnește pe Ileana, ursita sa. Ștefan Viziru alege să evadeze din universul cotidian, apăsător, dintr-o existență banală refugiindu-se într-o cameră de hotel pe care o păstrează secretă, refuzând să-i dezvăluie locația sau înfățișarea interiorului. Camera nu este altceva decât un spațiu privilegiat, sustras trecerii ucigătoare a timpului, o reiterare spațio-temporală a unui loc și moment din propria copilărie, când pătrunderea, sub semnul interdicției și al spaimei, într-o odaie necunoscută i-a revelat pe neașteptate un sens adânc al lucrurilor, manifestat sub forma unei intuiții și dublat de un moment de beatitudine pe care nu avea sa-l mai uite niciodată. Aflat în vacanță la Movila, micul Ștefan surprinde o discuție enigmatică între niște bărbați care rostesc în mod repetat un cuvânt din două silabe – Sâmbo. Rostirea lui e însoțită de niște semne tainice pe care copilul le interpretează drept indicarea unei direcții, căci bărbații par să arate cu mâna spre un lucru aflat la etajul al doilea. Pornind în căutarea misterului, acesta descoperă o cameră cufundată în penumbră, în care totul “pare că plutește într-o lumină verde”, un “loc paradisiac pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita, apoi, toată viața”. Locul, invizibil pentru cei mai mulți, dar accesibil celor care urmează semnele, e elementul declanșator al acelei “fericiri inexprimabile”, al beatitudinii inexplicabile pe care i-l oferă autoclaustrarea în camera Sâmbo. De altfel, întâmplarea are un substrat autobiografic, Eliade vorbind într-un capitol al Memoriilor sale despre un episod asemănător: intrarea în camera Sâmbo a copilului Eliade prilejuiește, de altfel, emoție puternică și sentimentul unei epifanii – “parcă aș fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate și perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aș fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaș de strugure”. “Feeria verde” lasă asupra copilului ce are acces microscopic la lucruri, privindu-le de pe podeaua pe care se târăște, impresia unui moment de revelație de o importanță covârșitoare, și semnalează, de fapt, intrarea într-o altă dimensiune a lumii, dar și a propriului sine, căci, metaforic vorbind, reprezintă momentul descoperirii propriei capacități de a pătrunde înțelesul numinos al lucrurilor. Retrase în propriul bob de strugure sunt, de fapt, toate personajele eliadești, iar pentru Ștefan Viziru refugiul îl constituie această misterioasă încăpere a cărei localizare o descoperim în episodul invitării Ilenei și a lui Biriș la hotel Boston, pe strada Bucovinei. Despre hotel aflăm că era “nou, destul de curat, dar lipsit de gust, ascunzându-și anevoie sărăcia”. Investigând în diferite documente ale vremii, precum Anuare Socec, mai multe cărți de telefon, diferite planuri ale Bucureștiului, descoperim că în Bucureștiul interbelic nu există un hotel numit Boston. O tipografie Boston, aflată pe Calea Văcărești, numărul 149, sau o postăvărie purtând același nume de pe Lipscani, de la numărul 19 figurează însă, și poate de-aici să-i fi rămas autorului în minte rezonanța numelui. Cât despre descrierea acestuia, ea corespunde multor clădiri din Bucureștiul dintre războaie, lipsa altor indicii exclude speculațiile. Strada Bucovina (sau Bucovinei) nu e fictivă însă și, cu ajutorul unui plan al Bucureștiului interbelic, am putut-o localiza undeva între Calea Plevnei și strada Berzei, unind strada Știrbei cu Gen. Anghelescu (Mircea Vulcănescu de astăzi). Numele circulă în epocă sub ambele variante (Bucovina și Bucovinei), după cum aflăm din anunțul doctorului Popovici, “Medicul Operei Române”, care vorbește despre “ochi, boli și operațiuni chirurgie, electroterapie, diatermie” și a cărui adresă apare menționată când strada Bucovina 43, când strada Bucovinei 43. Tot din anunțurile sale aflăm că pe această stradă se găsește statuia lui Dinicu Golescu (astăzi pe bulevardul Dinicu Golescu) și că se ajunge acolo călătorind cu tramvaiele 3, 12 și 24. Confruntând două hărți ale Bucureștiului, una din perioada interbelică și alta de astăzi, descoperim că strada Bucovina se cheamă acum Lipova, e o străduță piezișă care pornește din bulevard și pare sugrumată, în capătul dinspre Plevnei, de un brâu de blocuri din beton. Dar cum dezlegarea enigmelor cartografice presupune întotdeauna și inevitabile capcane, astăzi în București există o stradă numită Bucovina, aflată undeva între Bulevardul Basarabia și Bulevardul Nicolae Grigorescu, care nu corespunde însă topografiei bucureștene interbelice, neoferind altceva decât un fals indiciu. Puțin probabil să fi existat vreun hotel pe această stradă Bucovinei pe care, prin filtrul nostalgiei, autorul a desemnat-o drept adresă a hotelului unde, la etajul al doilea, se află încăperea ale cărei ferestre, cum spune Ștefan Viziru vrând să abată gândurile Ioanei, soția sa, de la existența lui secretă, dau “una deasupra parcului, cealaltă spre mare”… Dacă autorul a asociat imaginea acestei străduțe bucureștene cu cea a unui hotel clădit în prima jumătate a secolului XX sau numele străzii e unul aleatoriu, o simplă coincidență, o “stranie coincidență” – nu mai putem decât să ne întrebăm astăzi. Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text și imagine, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii și Facultatea de Litere a Universității București, secția română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză și prefețe. Este autoarea cărții Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităților ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus, secțiunea Opera Prima.