Îi invidiez pe memorialiști. Citesc cu gura căscată, siderat afirmații de genul “pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, mă întâlnesc cu… era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu” ș.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori în urmă, luxul de amănunte mă înfioară și mă face melancolic și invidios.
Fac un exercițiu de memorie – oare eu ce făceam exact în aceeași zi sau măcar în acea lună, hai, în acel an? – și nu reușesc să îmi aduc aminte prea multe. Jurnale nu am ținut niciodată (deși încercări am avut!) așa că memoria nu e ajutată cu nimic spre a aduce la suprafață cu o acuitate cronicărească oameni și locuri, întâmplări nemaipomenite cu oameni iluștri. Așadar, nu întâmplări cu scriitori, nu o carte cu prieteni vor fi rândurile de față. Vor fi apărând poate din faldurile memoriei, în timp ce voi scrie, și astfel de întâmplări, dar ceea ce (îmi) propun este ce a vrut să însemne, ce a însemnat și ce înseamnă Neptunul pentru mine.Nu știu de unde s-a instalat ideea că am fost o generație privilegiată! Că suntem noi, optzeciștii, o generație ținută în puf și cu perne sub fund. Ceea ce știu este că porțile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în fața noastră. Și-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine – aveam cărți publicate, aveam premii și cronici elogioase în revistele literare. Absolvenți de facultate, unii dintre noi cu medii mari și foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producție, profesorași de țară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă.
Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porțile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulți care azi nu încetează să-și aroge dreptul de a vorbi despre privilegiile generației mele) aveau grija de a da ordine portarului de la Casa Sadoveanu să nu lase picior de nescriitor să calce prin sacrosanctul restaurant și să vegheze ca niciun neprimit în USR să nu acceadă la împrumuturile de la Fondul literar ori să beneficieze de vilele de odihnă și creație de la Neptun, Cumpătul ori Valea Vinului.
La cârciumă intram fie ilicit, fie girați de câte-un senior al lumii literare, ceea ce nu însemna că nu stăteam cu teama în suflet că oricând un alt senior nu își va exercita autoritatea dată de anii mulți în care ocupase aceeași masă și același scaun spre a da ordin să ne scoată pentru a nu-i strica domniei sale peisajul. Vă asigur că nu era deloc plăcut ca un semianalfabet să îți pună mâna în gât și să îți interzică intrarea în sediul Uniunii ori să ți se oprească 2% pentru Fondul literar din orice publicai sau citeai la radio, iar de împrumuturi și ajutoare să beneficieze cei ce intraseră în Uniune cu două-trei grupaje de versuri ori cu câte-o plachețică de schițișoare.
Fondul literar s-a volatilizat după 1990, datoriile s-au șters, s-au uitat, cert e ca nimeni nu a dat un ban înapoi, iar noi ce-am cotizat ani de zile (eu am debutat în 1972 și am intrat în Uniunea în 1990, după 18 ani de cotizare la Fond) am rămas, fie-mi iertată vorba proastă, dar foarte exactă: “și futuți și cu banii luați!” În atari condiții, a obține ca nemembru al Uniunii o repartiție pentru o garsonieră la Neptun era o utopie, era o neobrăzare fără margini nu atât să o ceri, cât să te gândești că o o vei obține. După ce am intrat în presă, verile, numai la începutul sezonului, pentru că lunile de vârf iulie-august erau privilegiul șefilor și al șulfelor vechi și hârșite, mergeam la mare la sindicate. Hotelurile sindicale (nu știu dacă erau strict ale presei) erau Craiova, Sibiu, Galați (actualul “Cocor”) și Arad (dar unde nu stătea decât nomenclatura, în general jurnaliștii din suita lui Ceaușescu, de la Agerpres, precum și securiștii ce împânzeau stațiunea fie că “șeful” era sau nu la mare, dar putea să apară oricând așa că în jurul “obiectivului” trebuia să fie liniște și curat).
Alegeam mereu Craiova pentru că era apropiat de mare, de Cireșica și de Casa Scriitorilor. Ceea ce m-a șocat a fost întâlnirea cu colegii mei scriitori în propria lor casă. Pe unii îi știam de pe holurile redacțiilor revistelor literare. Îi văzusem făcând holistică în așteptarea câte unui redactor care să le spună măcar că vor fi publicați cândva, pe la edituri cărând câte-un manuscris îndosariat cu coperte mereu proaspete ca să nu se vadă avizele nefavorabile de pe la alte edituri.
Făceam și critică literară și primeam o groază de cărți cu dedicații dintre cele mai penibil-măgulitoare. Ehei, aici era altceva: spatele era mai drept, vorba mai rotundă și mai alene scoasă dintre maxilare, atitudinea condescendentă, afirmațiile neutru constatative pline de compătimire “ah, tu ești la sindicate… și…cum e…” Urma apoi o scurtă povestioară cu un ștab al literaturii române care i-ar fi zis, l-ar fi plictisit, i-ar fi promis… oricum era, înțelegeam eu, ceva de bine, de foarte bine, de foarte între ei titanii literaturii române care stăteau la Vilă.
Am făcut imprudența de a accepta invitația (era a lui Ionică Flora care, deși nu mai trăia în România, venea vară de vară la Neptun cu toată familia) de a petrece o seară pe terasa Vilei. Eram cu fiul meu Ionuț (cred că avea patru-cinci ani), singurei (cred că mama lui se întorsese la București pentru a-și depune dosarul de titularizare în învățământ). Copiii au o percepție mai profundă și mai exactă a realității decât o avem noi, adulții. Am stat noi pe terasă, eu am vorbit un pic cu Marin Sorescu, altfel destul de rezervat și de neangrenat în agitația lumii de acolo care se pregătea de programul de seară ce includea table, șah, discuții zgomotoase și, dacă mi-aduc bine aminte, un concurs de recitări pentru copiii scriitorilor. Lumea se vânzolea de colo-colo pe lângă masa de pe terasă unde încă stăteam cu Sorescu, și cu cel mic lipit de mine, extrem de importantă, “cu curu’ plin de griji”, după cum zice un amic cu simțul plasticității dezvoltat. “Hai, tata, hai să mergem”, mi-a zis Ionuț, în timp ce trăgea de mine să mă ridic de pe fotoliul de fier, garnisit cu pernuțe, “hai la noi”. Copilul sesizase mai repede, mai profund și mai trist decât mine că noi nu eram la noi acolo. Sărind peste ani, zic că această primă întâlnire cu lumea Vilei a avut un impact atât de puternic încât doar o singură dată a acceptat să stea la Vilă, într-un septembrie cu foarte puțină lume. Și nici atunci prea mult!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.