Și eu m-am decis greu, după 1990, să merg la Neptun. Cred că mai stăruia în memorie senzația neplăcută a acelei seri, în primul rând ca tristețe provocată copilului. Dacă peste lucrurile rele noi, adulții, putem trece fără să mestecăm ani buni zgura amară a unor frustrări sau revolte, peste ceea ce îi afectează pe copiii noștri cu greu putem trece senini.
În fine, am învins eu ce-a fost de învins în forul intim al ființei mele și am început să îmi leg vacanțele de Neptun. An de an, uneori chiar și de două-trei ori pe an, cam în orice parte a verii. Mereu prinzând zile minunate. Niciodată nu m-a plouat la mare, niciodată vremea nu mi-a ratat o zi de mare, indiferent că am fost în sfârșitul lui iunie sau la începutul lui septembrie. Ba, într-un octombrie, parcă prin 2007, am avut parte de cele mai frumoase zile pe care le-am prins la mare. Eram la bursa de creație, într-un grup mic, mic de tot, cu Marian Drăghici și Ileana Mălăncioiu, diminețile scriam la «Gde Buharest», la prânz ieșeam și făceam plajă, dar mai ales înotam, după-amiezile ne plimbam prin stațiunea pustie, în lumina de miere a unei toamne de neuitat, serile le prelungeam în voroave molcome care acopereau, învăluiau în vată gândurile fiecăruia.Plecarea noastră a coincis (sau a atras?) o vreme aspră, cu ploaie și vânt șfichiuitor, probabil acea vreme ce-l făcuse pe Ovidiu să-și blesteme zilele exilului. Vreme barbară de pustiu sufletesc și premoniții ale unor vremuri și mai barbare.
Mie îmi plac drumurile până la mare, Cristinei i-a plăcut nespus primul drum cu trenul (parcă prin 98-99, am spus că nu am vocație de memorialist!), oprirea lui în halta Neptun (sau Popasul căprioarelor? habar n-am cum se cheamă exact!), coborârea ușor buimacă din tren și aerul de vacanță ce ne-a întâmpinat de când am pus piciorul pe peron. Apoi, drumul până la vilă, trăgând agale de trolerele în care încăpuse juma’ de casă. Drumurile cu mașina sunt mai nervoase, mai rapide, intrăm prea abrupt din grijile Bucureștiului sufocant în relaxarea de la “măricuța noastră”, după cum îi zice Cristina. Abia după ce ne instalăm – mai nou, am găsit plăcerea nebună de a sta la parter, dar nu în garsonierele care dau spre curtea vilei ci în cele ale căror balcoane dau spre livada unei alte vile -, ne relaxăm, facem turul rapid al grădinii, terasei, barului (eu, mai ales) spre a-i saluta ca pe vechi cunoștințe pe don Vasile, pe Marius, pe Lili. Se instalează mai apoi cea mai savuroasă monotonie de care poți avea parte într-o viață de om. Cu aceleași dimineți de plajă, de obicei exact în același loc, cu aceleași lungi reprize de înot pentru mine, cu masa de prânz, cu somnul de după masa de prânz, cu orele de seară la plajă și, desigur, iarăși la înot, cu masa de seară, cu partidele de tablă cu Ilie Constantin ori Gabriel Dimisianu, cu Marius Ghica sau Gelu Negrea (doamne, să nu jucați table cu Gelu, are un noroc de vă strică vacanța!), cu lenevitul pe terasă, cu ieșirile la un pește la cherhana împreună cu Călin Vlasie și adorabilii săi copii.
Îmi plac doamnele (traducătoare în general) care se arată elegante atât la masa de prânz, cât și la cea de seară. Și nu îmi plac deloc lanțurile de aur pe care le afișează unii care vin în pielea goală la masa de prânz ori la cea de seară, îmi plac serile pe terasă și nu îmi plac grupurile aterizate cam forțat la Vilă care își acoperă goliciunea de tot felul cu acapararea zgomotoasă și agresivă a spațiului.
Și nu mi-a plăcut deloc, și nu îmi place, dar absolut deloc, că lumea asta a fost invadată și tinde să fie cariată de genul unei țoape care, cu ochii în masa noastră – eram cu Dan Cristea, Gabriel Dimisianu și Mircea Dinescu în jurul unui platou cu guvizi stinși în vinurile Murfatlarului – urla într-un telefon de ultimă fiță: “Nu, dragă, nu am văzut niciun scriitor pe aici!” Probabil că nu o văzuse pe scriitoarea ei preferată, Mihaela Rădulescu!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.