Am recitit, cu aceeași plăcere, emoție și interes ca prima dată, cartea lui H.-R.Patapievici „Zbor în bătaia săgeții”. Sigur, sentimentele sunt subiective, căci Horia descrie în principal lumea adolescenței noastre comune, oameni, locuri și întâmplări care fac parte și din biografia mea. Dar considerațiile teoretice ies din sfera subiectivismului și e chiar spectaculos să observ cum – trăind cam aceeași viață – observațiile lui sunt deseori altele decât ale mele. Mai inteligente și mai profunde, vreau să zic…
Există în carte, de pildă, dramatică, tema raportului dintre trăire și cunoaștere. După doi ani de semi-vagabondaj (despre care habar n-am avut la vremea respectivă, căci nu eram chiar așa apropiați), el se aruncă asupra lecturilor, sacrificând în mod inevitabil nivelul trăirii. Peste mai mult de un deceniu, la treizeci de ani, destul de aproape de criza lui Mișa din „Piesă neterminată pentru pianină mecanică” („Am 35 de ani și n-am făcut nimic!!”, scenă teribilă, care m-a marcat profund), Patapievici face trei comentarii tulburătoare:
1. În fața peșterii Cuvioasei Teodora, spune: „dacă imaginea corectă a Patericului este reprezentată de condițiile vieții cuvioasei, atunci recunosc că esențialul spiritual al asceticii creștine îmi scapă”, pentru că „nu virtutea produce fericire, ci fericirea face posibilă viața virtuoasă” și „nu există nici o cale de a deveni mai bun dacă nu ai reușit în prealabil să devii mai fericit”;
2. La întoarcerea din Moldova de Sus, unde stătuse de vorbă cu părinții Cleopa, Ioil și Paisie, încheie un pasaj de o frumusețe poetică absolută (călătoria cu trenul) prin cuvintele: „La origini nu este nici eul, nici celălalt. Privește norii. Închide ochii. Fii viu”;
3. Dar, mai ales, ajunge să spună: „Am priceput atunci că adevărul nu este o operație intelectuală, ci un mod de a fi, că a trăi în adevăr înseamnă a trăi cu adevărat”.
Această ultimă afirmație mie îmi era cunoscută dinainte de 30 de ani. De mult trăiam sub aripa acestei convingeri. În plus, înțelesesem că spațiul de desfășurare al unui om este mai mic sau mai mare, de la caz la caz, dar finit. El poate fi umplut oricum, dar nu poate fi depășit. O cămașă cumpărată înseamnă renunțarea la o carte. O carte citită înseamnă renunțarea la un joc de whist cu prietenii. Poți alege oricum. Dar nu poți alege totul. Iei – dai, câștigi – pierzi. Viața este un joc de sumă nulă.
În aceeași ordine de idei, Patapievici mai spune: „Când am descoperit oare că opera de artă care și-a atins scopul este, în sens radical, lipsită de posteritate? (…) Esențialul este să o trăiești. (…) Sensul operei este să realizezi actualitatea prezentului. Posteritatea este o miză eronată și falsă (…) Opera care nu aduce bucurie celui care o creează este un lucru de prisos (…) Definiția artistului de geniu este de netăgăduit aceasta: omul care a reușit să redescopere izvorul cel mai profund al fericirii”. Și apoi: „Moartea tatei mi-a anulat brusc elanul de studiu. Deriziunea s-a instalat în mine, de neîntors. Nu pentru că moartea mea ar fi făcut inutile eforturile unei cunoașteri incomplete, ci pentru că îmi lipsea știința fundamentală a salvării ființelor pe care le iubesc. Am suferit la moartea tatei ca oricare alt om. Nici una din cărțile de care îmi era plin capul nu mi-a fost de folos” (s.m.) În fapt, momentul declanșează (la 28 de ani!) doi ani de criză existențială. Practic în aceeași idee, Maugham spunea, în „Bilanț”, „Filozofii și teologii pot să-mi spună orice. Dar eu am văzut un copil murind de meningită.”
Și o superbă, neechivocă, emoționantă profesiune de credință a lui Horia Roman Patapievici: „Am sperat să pot lupta împotriva disperării cu aceste cuvinte: cuvintele pe care le scriu”. Fănuș Neagu era și mai tranșant: „M-am apucat de scris pentru că nu se găseau droguri”…