La Rasarit, spre Tartaria

Robert D. Kaplan, corespondent de presa la The Atlantic Monthly, SUA, isi poarta cititorul intr-o uluitoare calatorie prin istoria unor regiuni putin cunoscute publicului occidental – Turcia, Siria, Iordania, “lumea a treia a Europei”, granita invizibila dintre Est si Vest.
De remarcat reflectiile prilejuite de calatoria in spatiul romanesc. Relatarile despre Romania, conversatiile cu H.-R. Patapievici, Silviu Brucan sau Emil Constantinescu pot starni interesul tuturor romanilor curiosi sa-si vada chipul intr-o oglinda occidentala. Volumul lui Kaplan, La Rasarit. Spre Tartaria, este in curs de aparitie la Editura Polirom.

Romania anilor ’90, vazuta de un ziarist american*

Bucurestiul se afla la doua ore sud de Brasov. La inceput, trenul a urcat prin trecatorile inalte ale Carpatilor. Culmile stancoase, acoperite pe alocuri de zapada, erau inconjurate de paduri maiestuoase de brazi, stejari si fagi, ce aruncau umbre intunecate.
Torente sclipitoare se rostogoleau din zapada topita de o vreme mult prea calduroasa pentru luna februarie. Soldati romani cu caciuli de blana luau pozitia de drepti la trecerea trenului. Fumul amestecat, de lemne si de lignit, manjea zapada si aerul curat de munte.
Dupa aceea, trenul a coborat intr-o campie care parea mult mai intinsa decat Puszta ungureasca. In departare nu se vedeau copaci, iar culoarea mohorata a noroiului ingreuna aerul, imbinandu-se cu pamantul si incetosand orizontul.
Fabrici urate si orase fara vreo caracteristica arhitecturala pangareau campia Valahiei, “tinutul vlahilor”, apelativ pentru romani folosit de straini inainte de secolul al XIX-lea.
Trenul trecu prin Ploiesti, unde mirosul de petrol umplu compartimentul, iar flacarile galbui ale gazelor ventilate aparura chiar langa blocurile ca niste baraci, lipsite de spatii verzi. Ploiesti fusese principalul oras petrolier al Romaniei, de aceeasi importanta strategica, odata, ca Golful Persic.
In timpul primului razboi mondial, agentii britanici au minat cele zece rafinarii care se aflau aici, pentru ca nemtii sa nu se foloseasca de ele.
In al doilea razboi mondial, guvernul-marioneta al generalului Ion Antonescu, aservit nazistilor, a avut o singura prioritate majora: sa tina Romania sub control pentru ca germanii sa poata exploata petrolul de la Ploiesti pentru masina lor de razboi. In 1944, avioanele Aliatilor au bombardat masiv Ploiestiul.
La inceputul secolului XXI, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu in Bucuresti, importanta strategica a Ploiestiului prindea din nou sa se contureze, insa mult mai subtil.
Deodata, campia inexpresiva se umplu de asezari ilegale, cu baraci din carton si metale vechi, la fel de oribile ca multe altele pe care le vazusem in Africa, Asia si America Latina. Am vazut apoi case nezugravite din blocuri de ciment, cu sarme pe care se uscau rufele si, din loc in loc, antene pentru satelit: aceste locuri constituiau de fapt suburbia de nord-vest a Bucurestiului, capitala Romaniei.
La gara m-au luat cu asalt soferii de taxi. Unul pusese mana pe mine, altul pe sacul meu de marinar. Stiam ca m-ar costa 15.000 lei – cam doi dolari – sa ajung la apartamentul prietenului meu, in centru. I-am pus soferului in vedere sa foloseasca contorul. L-a folosit, dar acesta era deja masluit. Pretul s-a ridicat la echivalentul a 5,50 dolari.
Aveam noroc ca puteam sta la un prieten. Cazarea la unul dintre cele mai ieftine hoteluri mari de aici costa acum 156 dolari pe noapte. La hotelul AthA©nA©e Palace, renovat de Hilton si aflat in posesia unui consortiu romanesc obscur, cel mai mic pret era de 300 de dolari. Diplomatii si oamenii de afaceri din Vest pe care i-am intalnit mi-au confirmat aceasta inselatorie.
Primul lucru care mi-a sarit in ochi a fost praful cenusiu, ce ma ducea intotdeauna cu gandul la Damasc si Teheran. Fronturile atmosferice care influenteaza clima Bucurestiului nu vin de obicei nici din nord – unde sunt blocate de Carpati -, nici din sud – unde sunt blocate de Muntii Balcani din Bulgaria -, ci din est si nord-est: din Ucraina si Rusia.
Pe de alta parte, transformarea acestei citadele staliniste, tipica razboiului rece, unde nu aveai voie sa intri si pe care n-o mai vazusem decat la putin timp dupa ce cazuse Zidul Berlinului, m-a uimit. Acum stiam de ce acei vestici care nu se prea aventurau mai incolo de centrul Bucurestiului erau atat de increzatori cand venea vorba de Romania.
In locul unei taranimi urbanizate, care traia cu teama in suflet si de care imi aduceam aminte de cand mai fusesem pe-aici prin anii ’80, am dat peste un centru in care se imbinau ultimele curente de moda italieneasca si cele mai dichisite coafuri, telefoane mobile, cazinouri, agenti de schimb valutar privati si standuri in care se vindeau carti si CD-uri – orice, de la Mein Kampf in limba romana, pana la muzica pop din Israel, primand totusi cartile despre informatica si management.
Am vazut tinere cupluri imbratisandu-se cu pasiune pe trotuare. Pretutindeni gaseai cluburi de striptease, iar telenovelele mexicane dominau cele treizeci de canale de televiziune, inclusiv prin cablu. Ca si in Paris ori New York, hainele negre erau in voga. Unele buticuri aveau manechine vii in vitrine.
Terasele restaurantelor ce ofereau meniuri tipice perioadei comuniste, cu cotlete grase de porc si tuica de prune, inca mai functionau, dar fusesera depasite ca popularitate de localurile intime, in care gaseai deseori doar cateva mese, conduse de tineri si oferind o gama variata de produse ale bucatariei internationale.
Peste tot, telefoane mobile ale caror sonerii umpleau cafenelele: un accesoriu perfect in economiile care incearca sa razbata la suprafata, cu infrastructuri slabe si greu de schimbat. Unii diplomati vestici banuiesc ca se spala in cazinourile de aici banii proveniti din crima organizata si din traficul de droguri.
“Aici nu exista limite pentru arivisti”, mi-a spus la cina Ioana Ieronim, poeta si fosta diplomata.
“Asa eram si in perioada interbelica a anilor ’30. Suntem descurcareti, adaptabili, exagerati, niste emigranti pseudocosmopoliti intr-o noua lume globala. Niste clone unidimensionale, latin-orientale ale Vestului. Din cauza unui exces de libertate, aici exista o prostie si o nesimtire pe care nu le veti gasi in randul francezilor ori italienilor, cu care nu prea ne asemanam”.
Ioana mi-a povestit cum urmarise “o tanara atragatoare, imbracata provocator, incercand sa cumpere un tanar profesionist” intr-unul dintre noile buticuri din Bucuresti. Femeia i-a spus acestuia ca ar fi foarte bine sa aiba o relatie sexuala cu ea deoarece l-ar putea ajuta cu “relatii puternice”. (Barbatul a spus nu.)
Romanii se adaptau capitalismului global in aceeasi maniera agresiva in care se adaptasera odata fascismului si mai apoi comunismului. In trecut, romanii au dat dovada de cel mai infiorator antisemitism, dar acum evreii pareau favorizati, pentru ca ei simbolizau cosmopolitismul la care aspirau tinerii romani.
Ladislau Gyemant, prodecanul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, imi povestise ca, atunci cand s-a vehiculat optiunea studierii limbii ebraice ca limba straina, s-au inscris patru sute de studenti, dintre care doar cativa erau evrei. Cea mai populara actrita si interpreta in cluburi de noapte din Bucuresti era o evreica romanca, Maia Morgenstern.
In decembrie 1997, cand autoritatile municipale au instalat, pentru prima data dupa 1930, lumini de Craciun, sarbatoarea Hanukkah s-a bucurat, de asemenea, de o atentie extraordinara in mass-media locale.
Intr-o zi, mergand pe langa Ambasada Poloniei din Bucuresti, am observat o expozitie a “diferitelor culturi” ale Poloniei. Intre cele trei fotografii expuse la ambasada, era si una cu evrei sarbatorind Rosh Hashanah.
Dar, in timp ce economia de tip “tigru asiatic” a purtat Ungaria din “Lumea a doua” comunista in “Lumea intai” – cea occidentala -, Romania parea ca pluteste in deriva, din Lumea a doua spre Lumea a treia cu asezarile ei ilegale, cu marea masa a taranilor din zonele rurale si o noua clasa de consumatori limitata la doar cateva zone ale Bucurestiului – un oras de 2 milioane de locuitori intr-o tara de 23 de milioane.
In 1997, venitul anual pe cap de locuitor in Romania era de 1500 dolari, iar in Ungaria de aproape 4500 dolari.
“In momentul in care cumparam calculatoare, CD-uri si imbracaminte, ne insusim consecintele materiale ale Vestului, fara sa mai percepem valorile fundamentale initiale care au creat aceste tehnologii”, mi-a spus Horia-Roman Patapievici, filosof si istoric roman.
Vizita mea la Patapievici, din a doua seara petrecuta in Bucuresti, a insumat tot ce a fost dintotdeauna pentru mine un fel de stare de beatitudine legata de Romania, o tara aidoma unui senzual si macabru film noir, vesnic captivant si, uneori, chiar stralucit.
Patapievici locuia la etaj, intr-un bloc prost iluminat, ale carui scari erau infestate de cateva haite de caini vagabonzi ai Bucurestiului. M-a intampinat in blugi, o jacheta de matase si purtand un crucifix ortodox la gat, apoi m-a condus intr-un birou plin de carti, icoane si CD-uri cu muzica clasica, toate intr-un amestec eclectic.
Prietenii imi spusesera ca Patapievici, om destul de tanar, cu trasaturile adanc incrustate, era un fizician ce se apucase de filosofie si istorie si devenise in scurt timp celebru printre intelectualii romani, fiind perceput ca un ganditor original.
“In domeniile astea se simte ca la el acasa”, mi-a spus un ziarist roman. “Gandeste la un nivel mult mai profund decat cel al politicienilor sau al academicienilor”.
“Cultura romana e ca o ceapa”, incepu Patapievici ridicand din umeri. “Nu are sambure. Exista un strat din perioada fascista, unul din cea comunista si inca un strat al prezentului. Viitorul, deocamdata, face parte din noul strat american. Si este intr-adevar american, nu vest-european: fast-food, muzica rap, MTV”.
Imi trecu prin gand cum tinerii din Romania dadusera navala in bisericile ortodoxe, pentru prima data in viata lor, ca sa se roage pentru Michael Jackson, dupa ce se anuntase, in 1996, ca acesta era bolnav.
“E adevarat, moravurile sunt europene”, continua el, “dar la fel sunt si cele de la New York. Vom continua sa ne americanizam in acest mod superficial atata timp cat Rusia nu va exploda sau nu se va extinde, ori atata timp cat Ucraina nu se va prabusi”.
Cu alte cuvinte, prapastia crescanda dintre Balcani si Europa Centrala nu se va dovedi in mod necesar fatala atata vreme cat fosta Uniune Sovietica va ramane inofensiva intr-o oarecare masura, iar versiunea americana a capitalismului democratic va servi drept model pentru lumea ex-comunista.
Patapievici vorbi mai departe: “Sarcina Romaniei este aceea de a dobandi un stil public bazat pe reguli impersonale, caci altfel afacerile si politica vor deveni un cuib al intrigii si mi-e teama ca traditia noastra ortodoxa rasariteana nu ne va ajuta prea mult in acest sens. Romania, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Rusia, Grecia – toate natiunile ortodoxe ale Europei – sunt caracterizate prin institutii slabe. Asta din cauza ca ortodoxia este flexibila si contemplativa, fundamentata mai mult pe traditiile transmise pe cale orala de tarani, decat pe texte scrise. Spre deosebire de catolicismul polonez, ortodoxia nu a provocat statul niciodata. Desi izolata de lume, ortodoxia tolereaza lumea asa cum este, fie ea fascista, comunista ori democratica, iar asta fiindca si-a creat o lume paralela – cea a satului. In acest fel, ortodoxia impaca stravechea noastra mostenire cu stralucirea lumii moderne”.
Intr-adevar, Teoctist, ultimul lider al unei mari institutii care si-a declarat loialitatea nestramutata fata de Ceausescu inainte cu doar cateva zile de executia acestuia, era inca patriarhul ortodox in 1998.
Aici, Biserica ducea mai departe oprimarea Bisericii Unite Greco-Catolice – crestini ortodocsi care se indreptasera spre papa acum cateva sute de ani. (In istorie, bisericile ortodoxe s-au bucurat deseori de relatii mai bune cu musulmanii decat cu crestinii apuseni, pe care ii considerau a fi o mai mare amenintare.)
“Ortodoxia si islamismul apartin Orientului. Iar comunismul”, spunea Patapievici, dand din mana, “a insemnat doar o situatie in care orientalii au practicat o pseudostiinta occidentala. Ca si nazismul, comunismul a insemnat o rebeliune impotriva modernizarii si a valorilor burgheze. Insa nazismul si comunismul nu au epuizat posibilitatile de punere in practica a unor ideologii extremiste, cred. Asta din cauza ca ideile sunt reflectate in tehnologia care ne domina viata: nazismul si stalinismul au avut nevoie de instrumentele erei industriale pentru a ajunge ce au fost. Astfel, o data cu postindustrializarea, ne aflam in vremuri propice unor culte primejdioase si unor noi ideologii”.
Venisem in Romania in timpul primei veritabile crize, din ultimii saizeci de ani, a cabinetului – cea dintai incercare pentru tanara democratie a acestei tari. Patapievici mi-a spus ca, daca acest cabinet roman este acum impotmolit in masinatii fara sens, nu e ceva intamplator sau din vina nu stiu carui ministru.
“Ca si altadata”, mi-a spus el, “exista un tipar al zvonurilor, o lipsa de informare, o conspiratie si o intriga asemanatoare cu cele din alte societati ortodoxe, unde institutiile nu au putere, iar legile sunt ambigue”.
Anii ’30 cunoscusera dictatura regala a lui Carol al II-lea; anii ’40, regimul militar sprijinit de nazisti al generalului Antonescu; apoi, pana pe la sfarsitul anilor ’80, a urmat comunismul; iar din 1989 pana in 1996, un guvern neocomunist care, desi fusese ales in mod democratic, nu prea carmuise tara in aceeasi maniera.
Partidul National taranesc la putere era preocupat in prezent de acordul de reconciliere istorica cu Ungaria si de multe altele. Guvernul primului-ministru Victor Ciorbea ratase mai multe termene-limita pentru actiunile de privatizare si alte reforme stabilite de Fondul Monetar International.
Predilectia premierului pentru prezidarea sedintelor de cabinet care durau chiar si optsprezece ore si in cadrul carora nu se hotara nimic accentuase temerile investitorilor. Inflatia crescuse si bugetul se amanase.
Dupa aproape sase luni de agonie, Ciorbea si-a dat in sfarsit demisia in aprilie 1998, insa cel care a venit in locul sau, Radu Vasile, a fost si el impiedicat de destramarile partidelor si de vrajba din lumea politica.
Presedintele Romaniei, Emil Constantinescu, a carui alegere in 1996 a pus capat unei perioade de sapte ani de guvernare neocomunista, si-a jucat in acea vreme rolul in limitele Constitutiei si nu a facut presiuni asupra cabinetului sa ia anumite hotarari.
Romanii se temeau fatis de bulgarizare – un fel de impas al guvernarii pe care invecinata Bulgarie il experimentase pentru o scurta perioada, la inceputul anului 1997.
Atat analistii romani, cat si diplomatii din Vest pe care i-am cunoscut erau de acord cu Patapievici, in sensul ca aceasta criza era legata de “caracterul national”. Nu ca indivizii n-ar conta, spuneau ei. Desigur, indivizii erau imprevizibili, dupa cum, de altfel, era si istoria.
Dar, cum imi spusese si Rudolf Fischer, concepte ca “Europa Centrala Habsburgica”, din care facuse parte si Ungaria, si “fostele Imperii Bizantin si Otoman”, din care facuse parte Romania, insemnau totusi ceva tangibil, caci ce este prezentul daca nu insumarea trecutului pana in momentul de fata?
De exemplu, romanii au trait de secole langa Rusia, iar apoi langa Uniunea Sovietica, suferind repetate invazii din partea rusilor.
Au adoptat ortodoxia de la Bizantul grecesc; au trecut prin anarhia si subdezvoltarea determinate de dominatia turceasca; au fost, timp de zeci de ani, sub proasta conducere a lui Ceausescu, in stil despotic oriental insemnat cu pecetea stalinismului; cu toate acestea, vorbeau o limba de origine latina, asemanatoare cu italiana si portugheza, si dintotdeauna si-au dorit sa faca parte din Occident.
Aceasta experienta istorica si culturala este reala, iar aceasta realitate se reflecta in felul cum se poarta atat oamenii, cat si conducatorii lor. A ignora astfel de consecinte inseamna a aduce o discutie plina de sens intr-un punct mort, dar si a inlocui realitatea cu iluzii.
A le spune romanilor, cel putin celor pe care i-am cunoscut eu, ca nu au, ca popor, trasaturi definitorii fundamentate pe o experienta comuna, ca sunt simpli indivizi care, din intamplare, vorbesc aceeasi limba si apartin (in marea lor majoritate) aceleiasi religii, insa altfel nu au nici o legatura unul cu celalalt intr-o reuniune globala, ar insemna sa le rapesti tot ceea ce alcatuieste umanitatea lor.
Cand Patapievici mi-a zis ca nu exista un sambure al culturii romanesti, a vrut sa spuna ca romanii au o caracteristica definitorie – aceasta -, si nicidecum contrariul.
Romanii se numara printre adevaratii supravietuitori ai istoriei. Traugott Tamm, un german care a trait pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, scria:
“Romanii traiesc astazi in acelasi loc unde au trait si stramosii lor acum cincisprezece secole. Natie dupa natie au pus stapanire pe tinuturile Dunarii de Jos, dar nimeni nu i-a primejduit pe romani ca entitate nationala. ‘Apa trece, pietrele raman’; hoardele din vremea migratiilor, instrainandu-se de pamantul lor de bastina, au disparut ca ceata in fata Soarelui. Dar cultura lor romana i-a facut sa tina capul plecat cata vreme furtuna a trecut pe deasupra lor”…
Cat despre pasivitatea caracteristica ortodoxiei, Stelian Tanase, redactor-sef la un ziar local, era de aceeasi parere cu Patapievici. “In religia noastra”, mi-a spus Tanase, “numai Dumnezeu isi asuma riscurile; noi – nu. Aici nu trebuie sa te expui, astfel ca ambitia este asociata cu rusinea. Si, totusi, multi dintre noi – indeosebi politicienii nostri – sunt ambitiosi, fiindca pentru prima data dupa atatea zeci de ani ni se permite sa ne exprimam punctul de vedere. Dar nevoia de a nega acest lucru duce la duplicitate si intriga”.
Iesind din biroul lui Tanase, am intrat intr-o anticamera plina de trepadusi – barbati in costume ce le veneau ca turnate -, fumand si, evident, neavand prea mare lucru de facut decat sa serveasca oaspetii cu cafea turceasca, sa-i insoteasca pana la scari si inapoi si sa raspunda la telefon – scena des intalnita in lumea turca, araba si persana.
Aveam sa o intalnesc des pe parcursul calatoriei mele, dar pentru prima data am vazut-o aici, in Bucuresti. Totusi, criza politica se datora mai curand mostenirii lasate de comunismul lui Ceausescu decat celei istorice si geografice a Romaniei.
Dorel Sandor, un proaspat analist politic din Bucuresti, foarte sic si serios, avandu-si propriul institut de cercetare destul de cunoscut, mi-a spus ca Ceausescu, nepermitand infiintarea in cadrul Partidului Comunist a unei aripi reformatoare sau macar de opinie diferita – spre deosebire de Ungaria si Polonia -, distrusese toata elita politica si chiar acel mecanism al evolutiei care te poate ajuta sa iesi la suprafata.
Consecinta, spunea Sandor, “este o natiune de politicieni de cafenea, unde, in ciuda denumirilor partidelor politice, nu exista idei, ci doar personalitati. Totul este desertaciune!”, a exclamat el.
“Politica romaneasca este definita de o energie debordanta si de rezultate sterile. Suntem intocmai ca Italia, dar fara clasa ei de mijloc. Liberalii romani nu sunt reformatorii de centru si de dreapta care sa se regaseasca in definitia gruparilor liberale din alte parti ale Europei. Aici avem liberali de duzina, preocupati doar de castiguri personale cat mai rapide, oameni care nu vor sa le fie periclitate averile de concurenta strainilor. Din cauza ca nu-i uneste nici o idee, ei sunt dezbinati. Cu partide dezbinate si institutii fara putere, fiecare se teme de o catastrofa in cazul in care primul-ministru ar demisiona; or, caderea unui prim-ministru este ceva normal intr-un sistem parlamentar”.
Cu hainele sale elegante si negre, barba tusinata, neagra, biroul negru, laptop-ul negru si el, cu ecranul de inalta rezolutie cu cristale lichide si cate alte dichisuri caracteristice erei informatiei, Sandor se asemana unui consultant cu pretentii din Manhattan.
“Deoarece romanii se adapteaza atat de bine, incepem de la varf, cu cele mai recente stiluri si cele mai exotice tehnologii”, mi-a spus el. Cu toate acestea, imaginea occidentalizata a lui Sandor nu dovedea doar usurinta lui de a se adapta, ci si faptul ca avusese contacte cu Vestul dintotdeauna – chiar si inaintea caderii comunismului – datorita unei slujbe pe care o detinuse in guvernul lui Ceausescu.
Totusi, comentariul lui socio-politic a fost exact. Aceasta era alta dilema a postcomunismului: oamenii care aveau abilitatile analitice si birocratice necesare le dobandisera prin activitatea lor in fosta elita comunista (si foloseau deseori aceste abilitati in afara sau impotriva birocratiei). Astfel, singurii care stiau cum sa aplice reforma erau deseori lipsiti de motivatie.

* Din volumul La Rasarit. Spre Tartaria, de Robert Kaplan, in curs de aparitie la Editura Polirom. Traducere de Dorin Nistor, Simona Drelciuc si Alina Pelea.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar