Ajung la Rodos sambata seara. Cobor din avion si am prima senzatie de bine spontan: aerul cald, ca si tropical. Il respir din plin: are un balsam amarui, marin si vegetal, ca-n India. Imi evoca fermentatii primordiale, amintiri ale vietii noastre stravechi, pleistocene. Ma complac in acest aer cald si umed, de tropice.
Aeroportul. Orizontul brodat cu stanci, cu flacari exotice.
Venirea intr-un loc nou incepe cu un farmec imens. Tristetea se face trecut, se face basm, se face un fel de energie, un fel de finete a vederii.
Dumnezeu a ales aceasta insula pentru ca sfarsitul abrupt al unui capitol din viata mea sa ma apese mai putin, sa fie mai lesne de indurat, sa devina basm.
Opresc un taxi in fata aeroportului. Pretul pana in oras este de 11 euro. Soseaua spre oras este pe tarmul marii. Intunericul devine dulce la vederea marii. Mintea devine vasta la vederea acestei dovezi a vastitatii.
Mai traisem aceasta stare de schimbare buna a launtrului pe Athos, sau in Asia. De altfel, insula aceasta este aproape de Asia si de Evul Mediu.
Aici este locul unde s-au asezat Cavalerii Sfantului Ioan, Ordinul Ospitalierilor, dupa alungarea lor din Ierusalim, la 1303. Recapitulez mental venirea lor, lucrarea lor, sensul vietii lor, mostenirea lor. Erau impartiti in trei caste: cavalerii militari, cavalerii-medici si cavalerii-preoti. Asadar, ne-am gasi locul in casta doi sau trei. Ei au stat pe insula 212 ani. Au construit fortarete si castelul Marelui Maestru. Apoi au venit turcii si au asediat fortareata. Cavalerii au fost infranti si au plecat din Rodos la Malta, unde se afla si astazi.
Lucrul pentru care venisem pe Rodos – o conferinta balcanica – era doar pretextul sortii, gandeam. Esential este altceva: acest ceas de mutare in alta lume, ceas de purificare a mintii in fata marii si a vastitatii. Schimbarea de la salbaticia afectelor la linistea misiunii.
Si mai avem sa descopar aici, socant, ca pe Pamant mai traieste un om asemanator mie, o simetrie a mea, dublul meu stohastic, ascuns de mine pana acum.
La hotel, inainte de somn, citesc din Destinul Lordului Thomson, de Martha Bibescu. Lordul Thomson s-a legat de Balcani prin misiune si s-a legat de Romania prin Martha Bibescu. “In privirea lui se oglindea Romania Mare!”. Lordul Thomson s-a nascut in India si a murit in drum spre India, cand avionul sau s-a prabusit, pe furtuna. “Zborul lui nuptial”, zicea Martha Bibescu. Urma sa devina vicerege al Indiei. Cinci razboaie si doua conferinte de pace il apropiau, insa, de funia de argint a ecleziastului biblic…
Ma culc si am somn bun.
Ma scol cu buna dispozitie si cu sete de ziua de azi. Imi vine sa-ti scriu: “Rodos este locul ideal pentru luna de miere”. Dar imi amintesc ca tu ai zis: “Nu face promisiuni pe care nu le poti tine”. Asadar, scriu: “Rodos este locul ideal pentru un divort de iluzii”. Afara e soare, sunt palmieri si un miros bun, de tropice.
Cavalerii in armura de raze
Luni, la Casa Aktaion de pe Rodos, au inceput lucrarile, a venit ora de asalt, ora Congresului.
La o prima apreciere, Congresul arata ca o suma de rostiri din sapte tari, o suma de energii semantice si presemantice. Cuvantul are puterea cuvantatorului. Operele devin arme albe, cand nu sunt un simplu climax.
Pe insula Cavalerilor Ospitalieri, te duce gandul la simboluri vitale, la o punte intre cruciade vechi si balcaniade noi, intre Ierusalim si Bosnia, intre Graal si Sarajevo.
Aris Marangopoulos rosteste cuvantul de deschidere si de primire. Aris face parte din staff-ul Ospitalierilor. El spune (redau din memorie):
– Exista pe lume doua spete umane gemene: oamenii cunoasterii si oamenii avutiilor. Care din ele se conserva mai bine? Care din aceste specii merge pe calea distrugerii?
Aris lasa o pauza de efect, sau realmente o pauza de raspuns, de participare. O pauza de reverberare, de amplificare a ecoului in minti, de palpare. Pauza de durere. Mereu o speta este pe cale de stingere. Si se stinge discret. Mereu, sute de specii se sting. Natura lucreaza cu manusi intre doua catastrofe.
Aris spune:
– Se vadeste ca un curent promitator, puternic, s-a forjat in aceasta parte de lume, estul Europei. Vechi stereotipii, folclor si istorie, sau teme noi – “procesul” dictaturilor opresive estice – sunt productive teme ale unificarii si purificarii.
Il ascult si suprapun omul peste romanul sau recent, “Iubire, gradina, ingratitudine”. Al treilea cuvant din titlu, in greceste, este “aharistia”. Cadere din har.
Aris spune:
– Credem ca proza literara in aria noastra geoumana este capabila sa razbata nu doar pe “piata globala”, ci si, mai valoros, in sufletul cititorului universal. Din partea noastra, este o provocare vizionara.
Privesc peste sala. Privesc la cei chemati. Ca nimeni din cei chemati sa nu ramana! zice textul liturgic. La inceput de mileniu, la varsta “de fier”.
Vasilis Vasilikos spune:
– Meseria de scriitor nu exista in constiinta oamenilor. Ma refer la oamenii de pe micuta mea insula. O profesie depinde de impactul produs cand faci greva. Daca ar exista un sindicat tare al scriitorilor, daca ar face greva, ce sector ar zgudui? Cine se teme de o greva a scriitorilor? Daca greva ar afecta un sector economic – cum se petrece cu aviatorii, cu feroviarii, cu metroul -, oamenii ar lua cunostinta de meseria de scriitor, de efectele ei.
Tema Congresului este chiar aceasta: “Puterea prozei asupra omului de azi, in sud-estul Europei”. Aici este un epicentru, o ambulanta a continentului.
Ne adunam, ziceam. O mica oaste de pace. Un mic generator de campuri morfogenetice.
O “compozitie” intre ostire si apostolat? Cavalerii Mesei Rotunde semanau cu monahii luminati. Stramosul lor este Ioan Ospitalierul. Ramasitele unei cruciade ratate. Renascuti, asezati in marginea fortelor UE de mentinere a pacii in Bosnia, in Macedonia.
Au mai vorbit astazi, pe rand si frumos, Luan Starova din Macedonia, Mustafaj Besnik din Albania, Svetoslav Basara din Serbia.
Am retinut chipurile lor, cifrul lor noetic, parantezele lor. Nu discursul, ci parantezele. Caci parantezele fac discursul.
In anii cenzurii, la Bucuresti, un redactor radio a colectionat tacerile unor personalitati. El difuza pe post vorbele lor cenzurate, iar pentru uz personal, facea un colaj de taceri: selecta acele intervale cand vorbitorul tacea intre doua propozitii. Asa a obtinut o caseta audio cu taceri. Seara, la culcare, redactorul asculta banda cu taceri celebre.
Si eu ador tacerile. Omul insusi este o tacere osoasa. Este fiul tacerii. Tacerea este nascatoarea omului. Colectionarul de taceri c’est moi.
Acum, la conferinta, colectionez paranteze de personalitati. Parantezele sunt presiuni ale sufletului. Am un prieten care, dintr-o carte, citeste doar notele de subsol.
Altul nu poate citi decat cartile autorilor care au murit pe esafod.
Venko Andonovski zice: “Scriu scurt. Viata mea poate fi adunata in cateva propozitii. Intr-o propozitie, cuvantul crucial este punctul. Punctul in care poti sta fara sa cazi. Locul de unde nimeni nu te poate imbranci”.
Nikolai Stoianov: “Vocea este intermediarul intre nevazut si vizibil”.
Predrag Matveievici: “Turcii ii numeau pe toti crestinii valahi. Catolicii ii numeau pe toti ortodocsii valahi. Sarbii ii numeau pe romani valahi”.
Raspund: “Dar nu toti valahii sunt valahi. Ci numai cei nascuti din mama valaha”.
Besnik Mustafaj zice, intr-o paranteza, ca Nikos Kazantzakis s-a fotografiat cu Ciu En Lai si se mandrea cu aceasta.
“Cred si eu!”, zic. “Ciu En Lai era imparat adjunct. Cand un scriitor sta langa un imparat, amandoi se aleg cu ceva energii pozitive. Ca intre doi conducatori de hazard”.
Niki Marangou zice: “Am avut norocul sa fiu din generatia care e martora extremelor: tehnica inalta si razboiul de tesut al bunicii, tiganii cu ursul si computerele. Folosesc cuvintele ca pe niste culori…”.
Eutimia a vorbit despre insula ei bi-etnica, impartita, insula ei care rezuma lumea, mania lumii, mania omului. Ascultam vocea ei, nu ideile ei.
A venit randul meu sa expun. Parantezele mele nu le mai notez. Ma simteam cosmopolit si conservator.
Virgil Mutsi din Albania vorbeste despre criza valorilor. Zice: “Creste numarul scriitorilor diplomati in Balcani”.
Herkul Millas, de la Universitatea din Ankara, a studiat relatia barbat-femeie intre turci si greci asa cum apare ea in 500 de carti, scrise de 150 de autori turci si greci, in ultimii 150 de ani. “E vorba de o lucrare privind imaginea. Imaginea e negativa in context politic, istoric, de dominare; imaginea e normala la nivel de vecinatate, de persoane”. Herkul a repertoriat, herculean, 500 de carti despre casatorii mixte intre greci si turcoaice sau intre turci si grecoaice. El insusi este un fruct al unei astfel de casatorii.
Cu turcii, aveam o relatie speciala cu totii. Ei facusera mutatia de la inamicii medievali la rubedeniile moderne. S-a petrecut ceva cu rasa asta. Nepotii arata altfel decat stramosii din stepele Asiei. Ca sa mostenesti ceva pamant, trebuie sa te imblanzesti.
Nedim Gursel, scriitor turc care a trait la Paris jumatate din viata lui, a studiat aceasta mutatie. Gursel inca se mai rafuieste cu cei retardati si critica “mitul fondatorului”, care exalta paranoic rasa proprie si umileste altele… Il indragea, evident, pe Kemal Ataturk. Acesta s-a nascut la Salonic si, la timpul potrivit, s-a facut mason. Pe atunci, masonii au ridicat Turcia la nivelul Coranului, la nivelul Graalului.
Apoi ziua se termina. Mergand spre hotel, trec pe langa bustul lui Cleobul din Lindos, fiul insulei. El spusese: “Ignoranta stapaneste lumea; dar timpul lecuirii va sosi”.
O aura sidefie
Marti, 3 septembrie. Azi am imbinat conferinta cu viata, umbra cu soarele. Am stat numai o ora la Casa Aktaion, cu cavalerii cartilor.
Am iesit si am mers sa ma intalnesc cu doamna Paola Nestoridis, romanca insulei. Ieri, ea imi daduse adresa: Parcul cu 100 de palmieri. Scurt si simplu. “Stie toata lumea, te va indruma oricine, este un loc cunoscut pe Rodos!”, mi-a zis.
Intr-adevar, am nimerit usor.
Doamna Paola ma astepta la intrarea in Parcul cu palmieri. Imi facea semne de departe. Are un aspect tonic, are o vitalitate vizibila. Are aura verzui-sidefie a facatorilor de bine.
Ma conduce spre Muzeul de Arta, casa ei. Urcam treptele muzeului. Zice: “Ieri am venit la Casa Aktaion sa va intalnesc. Am aflat de la domnul ambasador ca sunteti pe insula. V-am ascultat expunerea. Vedeti, n-am uitat romaneste”.
Doamna Paola Nestoridis este o legenda vie pe insula. Este o romanca ridicata la statutul de legenda. Relieful ei s-a faurit in 30 de ani de buna lucrare aici. Dar, mai ales, datorita unei donatii de zece milioane de dolari facute insulei, orasului.
Cladirea vasta care adaposteste Muzeul de Arta a fost proprietatea ei si a sotului ei, Ioannis. A donat-o orasului Rodos. Gestul ofrandei este sfintitor. Stim din Pateric ca exista oameni care, printr-o ofranda totala, s-au sfintit mai drept decat altii prin ani lungi de asceza. Ofranda este repede sfintitoare. Simteam ca-n fiinta ei s-a petrecut o schimbare. A dobandit o lumina, o aura sidefie.
In holul de primire al muzeului, am fost servit cu traditionalul ouzo, bautura pelerinilor. Insotit de lucumi si cafe frappe.
– Primire manastireasca! i-am zis. Ca pe Athos.
Mi-a spus viata ei. A fost ca urcusul de la simturi la duh.
S-a nascut in Basarabia, la Cetatea Alba. Dupa ocuparea Basarabiei de catre rusi, a venit in Bucuresti. I-au murit ambii parinti in stihia vremilor.
In 1954, frumoasa domnisoara basarabeana s-a casatorit cu un grec roman, Ioannis Nestoridis.
Au emigrat amandoi in Grecia. Au plecat cu spaima, caci se intetea siluirea comunista. Au plecat din Romania cu doua valize, insumand greutati de 40 de kilograme.
In Grecia, au luat-o de jos, cu chibzuiala. Au ales Rodos, oras in care banii vin iute, daca stii sa-i iei. Au dechis un chiosc turistic, cu hrana si artizanat, cele doua trebuinte ale omului, pentru trup si pentru ochi. Au lucrat cot la cot, amandoi.
In zece ani, au strans ceva capital, astfel ca prin 1964 au putut deschide un mic hotel pe Rodos.
Averea a sporit. Hotelul s-a marit. Atunci, sotii Nestoridis au facut planul sa dea toata agoniseala lor catre insula Rodos, care le-a adus norocul si adapostul.
Omul se naste adunand si creste daruind.
– Dumnezeu ne conduce viata! zice doamna Paola. Minunea vietii vine de la Dumnezeu.
Dumnezeu le stia gandul si le dadea tot mai mult.
Primele donatii le-au facut pe cand traia sotul.
Sotul a murit in 1978. La moartea lui, i-a fagaduit ca va dona insulei Rodos tot ce au dobandit.
Dupa moartea sotului, a condus singura afacerile.
Liviu Rebreanu, in romanul Ion, spune ca o vaduva, intr-un singur an, risipeste toata averea casei.
Cu doamna Paola a fost invers. Ramasa vaduva, a sporit averea.
Iar anul acesta, 2002, a venit timpul sa o doneze pe toata orasului Rodos. A facut-o si se simte tare multumita.
Am vizitat Muzeul de Arta. Splendid, bogat.
Apoi am iesit in parcul cu 100 de palmieri, era frumos, se vedea marea, vastitatea. Mi-a aratat un teren pe care voia sa construiasca ceva, tot pentru oras.
Zic: “Ati ajuns la un liman insorit. Ati facut pentru Romania mai mult decat daca ati fi dat Romaniei aceasta agoniseala”.
Zice: “Am avut o viata frumos furtunoasa”.
Dupa-amiza, urc la castelul Marelui Maestru. Inainte de a ajunge la castel, ma opresc langa Poarta Sf. Ecaterina si ma inchin la o biserica. Este o biserica micuta, dar plina de moaste de sfinti. Grecii sunt mari depozitari de sfinti. Multa vreme, ei au fost specialisti in sfintenie. In Antichitate, erau specialisti in filosofie. Filosofia este aspectul elegant, luxos al sfinteniei. Dupa crestinare, grecii au dat filosofia pe filocalie, si astfel au primit a doua viata de la Domnul. Au primit pentru a doua oara mostenirea Pamantului.
Ce-i mai asteapta pe ei in veacul XXI? In ce foc al credintei te mai poti incununa in acest veac? Ce vor face oamenii cand vor pierde binecuvantarea strabuna?
Ca tara NATO, ne asteapta armura… Ni se arunca-n spate o carcasa fieroasa. Redevenim cruciatii veacului? Cruciatii medievali n-au lasat nume bun. Ei au injosit crucea. Numai costumele lor purtau semnul crucii. Nu si sufletul lor. Sufletele lor erau barbare, bolnave. Din capul lor lipsea enzima desteptaciunii.
Acum, urcand spre castelul Marelui Maestru, ma intrebam: Cum ne vom trezi? Cum vom invia? Cum vom zadarnici sfarsitul lumii?
Cuvantul si tunurile, sau Legea campurilor morfogenetice
La timpul cuvenit, coboram de la castelul Marelui Maestru pe o strada ingusta, medievala, in panta. In minte imi staruiau si adunarea Ordinului Sf. Ioan – resturi ale unei cruciade pangarite de cruciati -, si silozurile de rachete ce urmau a fi incarcate in bombardiere sofisticate, gata de sfartecare si groaza. Si, aici, noi, imblanzitorii de instincte, imblanzitorii de noi insine. Imblanzitorii de hazard.
Ne adunam, cu cartile noastre, unelte ale unei asceze marunte, vedeam ca suntem noi insine prea putin imblanziti; si, daca am fi fost mai imblanziti si mai credinciosi, am fi spus muntelui sa se urneasca si el s-ar fi urnit. Am fi spus bombardierelor sa cada in ocean si ele ar fi cazut…
Dar s-a spus ca raul este masurat si binele este fara masura. Vocea ne este amplificata de gurile de tun si de grotele insulei Patmos din acest Dodecanez langa care suntem. Oricine poate vorbi despre moarte. Dar acum sa vorbim despre inviere…
Am revenit la Casa Aktaion. Urc la etaj. Intru in sala. Colegii heptaetnici tocmai isi iau locul la mesele lor.
In seara aceasta, va fi incheierea lucrarilor. Va fi rostit ultimul cuvant. Toti vor spune ultimul lor cuvant astazi.
Constat sobrietate si chiar smerenie. Ultimul cuvant implica gravitate, apasare testamentara. Muzele dinaintea armelor. Mintea dinaintea sabiei.
Am inceput sa vorbim aici ca intre familiari. Dar uneori vorbim de parca ar asculta secolele.
Se pune acum o intrebare care s-a mai pus in ultima jumatate de veac, s-a pus si-n Tibet, si-n Cambodgia, si-n Gulag, si-n Ctesiphen: De ce sfintii, sau vizionarii, sau initiatii nu patrund in capul unui lider psihopat pentru a-i imblanzi deciziile criminale? Unde-s puterile acestor oameni ce se zic mari initiati, aceste flori mistice ale omenirii?
Un confrate dintr-o tara estica a spus: “Vedeti, de aceea Dumnezeu a avertizat sa nu guste omul din pomul cunoasterii. Ca se vor repezi sa guste din el si bunii, si nebunii”.
Daca mutam discutia in planul providentei, in planul lui Dumnezeu, apare nestiutul. Sau apar nestiutele. Adica: De ce in Univers functioneaza legea sacrificA¤iului? Legea risipei sangelui… Oare prin aceasta Dumnezeu cerne si discerne? Oare initiatii, in acest punct, se asociaza ei insisi unui Dumnezeu inca nepatruns noua si nu se mai opun legii sacrificarii sangelui?
Este ora 19,30.
Aris Marangopoulos ia microfonul si face urarile finale. Termina pe o nota blanda, ca si cum ultimul vrajmas ar fi fost nimicit.
El rezuma si intreaba: “Ce ramane din toate acestea? Ramane vocea, semnul. Stigmata. Semnele din care se intrupeaza fiinte, lucruri. Ramane dorinta. Ramane nadejdea ca urmeaza ceva… Am acum imaginea unui cititor cu nasul lipit de o carte buna”.
Ne ridicam, iesim, se innopteaza. Ascult marea. Vuietul valurilor repeta acum un stih frumos:
“Aion panta epherei… Aion panta epherei…”. Adica: “Totul se transforma in eoni… Totul se transforma in farame de timp…”.
Langa mine, mergeau Eutimia si Aris. Si ei mi-au spus amandoi ca au auzit acelasi lucru – stihul marii:
“Totul si toate se transforma in eoni”.