Bossuet n-a existat: au existat doar bunicul meu, care – in calitate de invatator de tara – era chemat periodic sa aduca acest tip de omagiu funebru si editorul rubricii de necroloage din The Times, care a antologat panegiricele aparute in ziarul londonez in secolul trecut.
Paradoxul (?) este ca multi dintre cei trecuti in nefiinta incep cu adevarat sa existe abia atunci cand, in Romania libera sau in The Times, apar cu poza si text comemorativ intr-un chenar negru. Ba chiar si cei a caror trecere vremelnica pe la oficiul starii civile a produs ceva ecouri in societate dobandesc in asemenea momente dreptul la o noua existenta sau, macar, la o noua viziune asupra ei. Pentru asta lucreaza oameni calificati, care cern si discern, alcatuind necrologul inca din timpul vietii personajului, updatandu-l la final in functie de contextul emotional sau politic corespunzator, pentru a produce in pagina de ziar un tablou echilibrat dar vivant – pardon, voiam sa scriu vibrant. Necrologul seamana, de aceea, cu pozele de pe crucea de marmura, artistic retusate cu mult inainte ca modelului sa i se fi citit prohodul. Bucataria elogiului postum este una foarte elaborata si, pe alocuri, destul de picanta, amintind de o pomana care, invariabil, se transforma intr-un chef de pomina, caci – vorba ”ceea – mortii cu mortii si viii cu viii!
Ian Brunskill este, de o viata, editorul paginii “de specialitate” din cel mai prestigios ziar londonez, asadar a trait destul de bine in compania marilor sau mai micilor disparuti. Nu mira, de aceea, ca a numit volumul de best of necroloage … “Great Lives”! E, in fond, o forma de respect fata de obiectul muncii sale. Traditia britanica a obituarelor dateaza de la finele veacului XVIII, cand Gentleman”s Magazine dezvolta acest gen sub coordonarea editoriala a lui John Nichols, asa ca Brunskill nu calca pe morminte neingrijite, ba dimpotriva. De prin 1956, cand The Times il angaja special pentru asta pe Colin Watson, perfectiunea acestui tip de proza a fost dusa, maniacal, la extrem. Deja, stocul de rulaj curent al necroloagelor pregatite in avans depasea cifra de 5.000, iar continuatorii acestui Sisif in negru au pastrat ritmul pana in ziua de azi. Asta, fireste, nu i-a scutit de frecvente mostre de umor involuntar, de tipul “Alessandro Manzoni, poetul si romancierul veteran al Italiei, a murit in fine la frumoasa varsta de 89 de ani, pe care a apucat-o inca in viata”…
Cartea poate fi citita si ca o enciclopedie pe scurt a secolului XX, dintre cele 123 de vedete ale vietii publice comemorate nelipsind Lenin, Churchill, Gandhi, Stalin, Chaplin, Marilyn Monroe, Bogart, T.S. Eliot, Beckett, Stravinski, Picasso, Einstein sau Stanley Matthews (ei bine, cel mai longeviv fotbalist englez de prima divizie!).
…Totusi, dincolo de poezia crucilor sau a imortelelor, un asemenea volum mie unuia imi evoca o veche frustrare alimentara. Aveam cam patru ani, cand, in cimitirul din Sibiciu de Jos, bunicul meu presta la mormantul unui ilustru necunoscut. Babele plangeau. Papilele mele gustative intrasera insa in delir: stiam ca, intr-unul din buzunare, bunicul avea covrigi (faimosii covrigi subtiri de Buzau!). Asa ca, dupa mai multe incercari nefericite de extragere a covrigilor din buzunar, in plina jelanie colectiva, a izbucnit strigatul meu de lupta: “Bai, unde-ai pus covrigii aia?”. Ciudat, brusc, babele radeau.