Deschiderea Romaniei s-a produs pe baza interactiunii dintre noi si lumea euro-altantica. Eu unul – si nu sunt singur – am “iesit” prima data “afara” abia dupa 1990. Pana la 27 de ani, am ramas in puscaria lui Ceausescu.
Nu spun ca nu aveam o idee – ba chiar foarte multe idei – cu privire la modul de functionare a societatilor democratice, prospere, evoluate institutional. Numai ca una e sa stii totul din carti de istorie, din reviste occidentale strecurate pe sub mana sau de la Europa libera si alta sa vezi cum stau lucrurile la Paris, la Berlin sau la Roma. Experienta personala de dupa ’90 a fost cea care mi-a aratat, prin contrast, realitatea ororii comuniste. Ea m-a familiarizat nu doar cu modernitatea unor mecanisme sociale pe cat de sofisticate, pe atat de eficiente, ci si cu sentimentul cetateniei, al drepturilor umane respectate.
Intr-o maniera sau alta, majoritatea romanilor a traversat asemenea experiente. Unii au trait in strainatate datorita unor burse si proiecte de studiu. Altii au calatorit ca turisti. Cei mai multi au plecat in cautarea unui loc de munca mai bine platit etc. Si totusi, ancestrala noastra “forma fara fond” a ramas aproape intacta. Ziarele din tara arata, azi, aproape ca acelea din UE. Pe strada vezi masini de ultima generatie. Barbatii din mediul urban au descoperit cosmetica masculina, adica nu doar deodorantul (marfa rara in anii ’80!), ci si cremele anti-age. Telefonia mobila a cucerit intregul teritoriu, de la elevul de liceu, pana la ciobanul de pe munte sau la staretul din cutare manastire izolata. Lumea se imbraca tot mai trendy, face credite imobiliare, si-a primenit inventarul electrocasnic, se lauda cu plasme si LCD-uri, a inceput sa se priceapa la inalta orologerie… Mai prost stam insa cu “spiritul” unei democratii veritabile. Cu valorile fondatoare ale unei societati care-si respecta membrii (de la presedinte, pana la persoanele cu handicap fizic), dar care-i pretinde fiecaruia sa-si asume, in schimb, deplina responsabilitate a conditiei civice.
E drept ca am obtinut o glazura “occidentala”, dar ce folos, daca ea nu face decat sa mascheze cel mai deplorabil imobilism cultural? Tot “sa ni se dea” (fie si doi mici, plus bere)… Acelasi dispret complexat fata de “clasa politica” (detestata la unison, in loc sa fie fortata spre alte standarde). Si, mai ales, aceeasi viziune europeana redusa la “banii” ce urmeaza sa vina, cu harbuzul, din cer. Pana cand nu vom realiza, pe scara cea mai larga, importanta votului lucid si a participarii la alegeri, nu ne vom castiga dreptul de a trai laolalta, intr-o societate pe cat posibil armonizata si predictibila. Pana cand nu vom oferi si noi ceva celorlalti, printr-un angajament asociativ, nu vom avea de ce sa ne plangem, doar, ca stagnarea tine locul evolutiei. Nu e chiar atat de complicat. Insa adevarata “revolutie” va veni dinauntrul oamenilor, nu din programul unui partid sau din carisma vreunui lider. Schimbarea e la indemana vointei colective. Care se compune din vointa mea, a ta, a lor. A noastra.