L A B I R I N T (Love’s Stories) fragment
GIULIA se ridică încet; se retrage, cu fața spre DANA, câțiva pași; revine; aprinde o țigară; trage un fum; flacăra brichetei, în mâna întinsă, ridicată la nivelul umărului, rămâne aprinsă câteva clipe, între cele două femei, ambele cu privirea fixată asupra ei; pocnetul cu care închide capacul brichetei e suficient să le readucă pe cele două la realitate.
GIULIA: … L-am iubit și-l iubesc. Dar nu putem continua.
DANA: De ce?
GIULIA: Nu pot trăi alături de un om cu care nu fac dragoste.
DANA: Ce te împiedică?!
GIULIA: … A dispărut plăcerea.
DANA: Învață-l.
GIULIA: El m-a învățat pe mine.
DANA: Învață-l ce nu te-a învățat, ce nu știe.
GIULIA: Știe tot. Nu e vorba nici de dotare și nici de tehnică…
DANA: Dar?
GIULIA: … Despre starea cu totul aparte pe care o trăiești doar în brațele omului iubit…
DANA: … Pot să-ți pun o întrebare mai personală?
GIULIA: Tu poți și vreau să mă întrebi orice.
DANA: …O fată frumoasă ca tine ajunge azi mai rar să aibă prima experiență sexuală abia la 21 de ani… Ceva parcă nu a fost în ordine… Ce ți-a lipsit?… Ce nu ți-a fost destul?
GIULIA: Timpul… Timpul să-mi las sângele să dea în clocot…
DANA: Îmi povestești?
GIULIA: Vrei?
DANA: … Da.
GIULIA: Vrei să stau goală în fața ta?
DANA: … Mi-ar plăcea să te cunosc.
GIULIA: Până la capăt?
DANA: Te joci cu mine!
GIULIA: Mai m-ai întrebat odată.
DANA: Acum sunt sigură.
GIULIA: Da!… Nu… Nu știu… Nu depinde decât de tine…
DANA (fără să o spună, s-a decis să plece): … Am greșit cum m-am purtat cu tine. Am fi putut fi prietene, lucru la care nu m-am gândit niciodată, și de prietenia noastră ar fi profitat și mariajul vostru… Cred că încă nu-l cunoști pe Dan… Dincolo de o sensibilitate cu totul aparte, e un om de care orice femeie ar avea nevoie…
GIULIA: Fugi! Ți-e frică…
DANA (observația Giuliei e atât de corectă, încât nici nu mai trebuie comentată): Ai un copil și ai un bărbat care te iubește. Nu te grăbi să pui punct la un capitol din viața ta, care poate să-ți mai aducă multe bucurii.
GIULIA: Mama a murit la naștere…
DANA: … Mama cui?!
GIULIA: Mama mea a murit când m-a născut.
DANA: Ne-ai prezentat o femeie și ne-ai spus…
GIULIA: Tata o iubea mult pe mama, s-a bucurat când a rămas însărcinată, dar i-a spus doctorului că dacă, Doamne ferește, va fi vreo problemă la naștere, mama e cea care trebuie salvată. Lucrurile s-au petrecut pe dos, eu am luat locul în inima lui și, după un an de zile, s-a recăsătorit, ca să-mi dea o “mamă” care să mă crească. Așa că eu nu am știut că mama mea nu este mama mea. Am aflat-o mai târziu, când copiii de pe stradă mi-au azvârlit-o ca pe o flegmă în față, fără să-mi spună și de ce eram vinovată.
DANA (fără să știe încă, gândul de a pleca i-a ieșit din minte): Când a fost asta?
GIULIA: La nouă ani. Atunci m-am îmbolnăvit prima dată…
DANA: De ce?
GIULIA: O iubeam mult pe mama mea care, peste noapte, nu mai era mama mea.
DANA: De tatăl tău nu erai la fel de legată?
GIULIA: M-a mințit. Era bărbatul unei străine.
DANA: Nu le-ai spus a lor tăi ce s-a întâmplat?
GIULIA: N-am spus un cuvânt nici celei căreia continuam să-i zic “mamă”, nici lui tata, nici doctorului. Eram orfană, boleam fără să-mi revin și nu știau ce să-mi mai facă. Într-o zi mi-a fost rău, mă sufocam, am fugit în pădurea de lângă casă. Acolo am deschis gura și am urlat cu toată puterea… Pe urmă, urletul a rămas cu mine. Fugeam în pădure tot mai adânc, să nu m-audă nimeni, și urlam până nu mai știam de mine. Mă întorceam acasă stoarsă, dar liniștită. O liniște care niciodată nu știam cât va dura. Atunci m-am decis să fug…
DANA: O clipă.
GIULIA: … M-am oprit la Montréal, la niște rude pe care nu le văzusem în viața mea …
DANA: Giulia…
GIULIA: Da?
DANA: … Nu te supăra… Ce-mi spui acum e adevărat sau e așa… o poveste pe care o spui pentru mine?
GIULIA: Mai pe șleau, mă întrebi dacă te mint?
DANA: Nu minți, sigur că nu minți, dar… Lasă-mă să-mi trag sufletul…
GIULIA: Mai avem puțin…
DANA: Și ajungem?…
GIULIA: Unde ți l-ai dorit… Când nu va mai rămâne un voal pe mine și ai să fii liberă să optezi…
(Tăcere imensă, fără sfârșit.)
DANA (voce joasă): … Cred că e mai bine să plec…
(GIULIA nu pare să înregistreze cuvintele DANEI.
DANA nu se mișcă de pe loc.
GIULIA se apropie încet de DANA, cu ochii în pământ, ca și cum nu ar vedea-o; rămâne o clipă nemișcată, apoi o cuprinde pe DANA, cu o mișcare bruscă, într-o strânsă îmbrățișare.)
GIULIA (în șoaptă, la urechea DANEI): … Vreau să știi… Să înțelegi…
(O clipă de nemișcare; o scurtă ezitare.
Apoi brațele DANEI se ridică încet și răspund îmbrățișării GIULIEI.
Mai târziu, GIULIA îi cuprinde capul DANEI în palme, îl fixează în fața ochilor ei; o privește îndelung; obrazul DANEI rămâne într-una din palmele ei; cu cealaltă palmă începe să o mângâie: pomeții, bărbia, nasul, fruntea, sprâncenele, părul – mișcare extrem de lentă și de ușoară, aproape că nu suntem siguri că o și atinge.
Se lasă amândouă jos, pe podea, în capul oaselor; una lângă alta.
DANA în brațele GIULIEI.)
GIULIA: … S-a întâmplat când trăiam cuc la Montreal, băteam toată ziua străzile, mă simțeam la adăpost în mulțimea care n-avea habar și nu-i păsa de mine, și începusem să mă obișnuiesc cu pustiul și să uit ce-am lăsat acasă, și într-o zi am spus hai să văd dacă mai pot s-o fac așa cum o făceam eu în pădure… Am ales cea mai aglomerată stație de metrou. M-am lipit de stâlpul central. Și am scos cel mai puternic urlet care s-a auzit vreodată… O mulțime de oameni care, toți deodată, fug în toate direcțiile, departe, cât mai departe de cea care urlă după ajutor… Am căzut în genunchi, fruntea lipită de dalele de ciment, și am început să plâng, înconjurată de toată singurătatea din lume. Am rămas acolo până când o mână s-a lăsat pe umărul meu și un om m-a întrebat dacă mă doare ceva, am nevoie de un doctor, vreau să mă ducă la spital… Un singur om: Frédérique… Am rămas la ea o săptămână… Nu mi-a pus o întrebare. A avut grijă de mine ca și cum i-aș fi fost soră mai mică sau cea mai bună prietenă și pe urmă mi-a spus că pleacă într-o expediție în America de Sud, era etnolog… Am plecat cu ea… Fără să stau o clipă pe gânduri, era singurul lucru pe care puteam și eram datoare să-l fac.
(GIULIA se mișcă încet, ca și cum o mișcare prea bruscă ar putea să o perturbe, să o scoată pe DANA din starea de abandon în care a intrat de câteva minute bune.
Au ajuns față în față.)
GIULIA: … Întreabă-mă.
DANA: … Îmi dai voie?
GIULIA: E dreptul tău. Întreabă.
DANA: … De ce?
GIULIA: Încă o dată!
DANA: De ce?
GIULIA: Asta e întrebarea: “De ce-am plecat?”! Răspunsul?!
DANA (neagă încet din cap)
GIULIA: Nu știi?!
DANA: Nu.
GIULIA (începe să râdă): Nici eu nu-l știu… N-a existat nici un motiv rațional pentru care să fi luat hotărârea pe care am luat-o. Frédérique mi-a spus ce program are, nu m-a întrebat dacă vreau să vin cu ea, nu m-a invitat; iar pe mine nu mă lega nimic de ea și nu aveam de ce s-o urmez ca o umbră.
DANA: A fost singurul om care nu a fugit de tine…
GIULIA: Care m-a întrebat cum poate să mă ajute. Recunoștința ar fi fost acolo la locul ei, dar era vorba de altceva… Despre care nu știam nimic, n-aveam habar că zace-n mine și căruia nu puteam să nu-i dau ascultare.
DANA: Premoniție?
GIULIA: Nu știu cuvântul… Fapt e că am simțit că trebuie să plec în acea călătorie inițiatică, la capătul căreia să aflu lucrul care dă sens vieții mele.
DANA: L-ai aflat?
GIULIA: … Iubirea.
DANA: … Frédérique!
(GIULIA o întinde pe DANA pe spate.
Se apleacă ușor, se prelinge, se așterne peste ea. Îi prinde ambele mâini, degetele le sunt încrucișate, și i le îndepărtează de corp, în cruce.
Capetele sunt apropiate, fețele lipite una de alta.
Nici o mișcare; nici o respirație.
Schimbul de replici între cele două femei, la început o respirație, un murmur se răspândește, stereo, în fiecare colț al sălii. Nu este vorba de o înregistrare în clar; să ne imaginăm, mai curând, un dialog al gândurilor, al stărilor, cu toate ezitările, bâlbele, reluările și căutările inerente, cu sunetele, cu acordurile muzicii care vin peste noi atât de neașteptat.)
Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească
617
07_Teatru în serial
Românica
Radu F.Alexandru
Românica (Tsunami) este o comedie spumoasă, un pamflet, în esență politic, care amendează moravurile din “minunata lume nouă”, apărută în nesfârșita tranziție autohtonă. O lume coruptă, față în față cu o lume ușor coruptibilă, adulter, șantaj, viciu sunt tușele groase care desenează portretele personajelor, rupte din realitatea imediată. Rezonanța titlului, un diminutiv al României – deja instalat confortabil în vocabular – dezvăluie intențiile satirice ale piesei, trezește zâmbetul, încă din fața afișului, dar numește, de fapt, o țara paralelă, imorală și amorală.
ROMÂNICA (Tsunami) – fragment
(NEACȘU scoate de sub haină și pune pe masă revolverul. PUȘA rămâne cu ochii căscați la armă)
MAXIM:Păi, ce-au făcut, fratele meu, te-au castrat?
PUȘA (își revine): Ăsta ce mai e?
MAXIM:Nu se vede? Organul masculin a lu’ dom’ ministru!
DELIA:Armamentul din dotare.
PUȘA (NEACȘU): Vă obligă să umblați cu astea-ntre picioare?! (Râde) Mă, Rambo, dar unde-i pericolu’, cin-v-atacă?! Lumea dă cu “Huo!”, cu “Rușine!”, cu “Hoții!”, dar mâna pe pietre încă n-a ajuns să pună …
NEACȘU:Te poți trezi când ți-e lumea mai dragă cu-n hoț sau cu-n nebun în casă …
DELIA:Să nu-ți închipui că-i o plăcere…
PUȘA (NEACȘU, semn revolver): A apărut și-n actu-ntâi ?
NEACȘU:Dorm cu el!
PUȘA:Bietul de tine! Voi de unu’ Cehov ați auzit?
NEACȘU:P-asta de l-a pus Putin la Gazprom?
PUȘA:Nu știu, dar omu’ are o teorie cum fac pac pistoalele din actu-ntâi … Te rog frumos, ia-l să nu-l mai văd! Te apăr eu cu corpul meu, dacă e un pericol!
DELIA (revolverul într-un sertar): Gata, a dispărut! (Spre ceilalți) Dans?
PUȘA:Nu încă… (Vine “șerpuind” spre NEACȘU, își apropie mult fața de el, îl adulmecă, îl mângâie cu vârful degetelor.) Chiar dormi cu jucăria aia în pat?… Așa de singur?… Așa de neajutorat?… (Ia de la gât o eșarfă și i-o înfășoară în jurul capului, peste ochi.) Câtă forță și câtă slăbiciune!
(PUȘA îi ridică lui NEACȘU mâna deasupra capului și, ghidându-l cu grijă, îl împinge încet în două piruete. NEACȘU se supune fără să crâcnească. Îl oprește; îl mângâie cu vârful degetelor; aceeași mișcare cu vârful buzelor. NEACȘU întredeschide gura. PUȘA îl sărută ușor. NEACȘU mai vrea un sărut; o caută pe PUȘA cu buzele întinse. Pușa scoate din buzunar o cutiuță, o deschide și ia pe vârful degetului praf din cutie; îl ține pe NEACȘU de eșarfă aproape de ea și îi aplică praful pe dinți. NEACȘU are o clipă de împotrivire, după care se lasă în voia femeii.
MAXIM ia cutia din mâna Pușei, își pune praful alb pe pumnul strâns și
aspiră pe ambele nări. Îi oferă Deliei o doză; DELIA aspiră și ea.)
PUȘA (încet, la ureche): Vals, monsieur!
(PUȘA fredonează câteva acorduri, îl cuprinde pe NEACȘU cu ambele mâini și schițează câțiva pași; îi dă drumul, face un pas înapoi. NEACȘU fredonează melodia mai departe, încă o măsură-două, se oprește, își scoate eșarfa de pe ochi, îi privește cu atenție pe cei trei, chipul i se luminează cu un zâmbet cald.)
NEACȘU:Ce frumoși sunteți!… Cât mă bucur că suntem împreună!
(Începe să râdă, la început mai stăpânit, apoi hohotele devin tot mai puternice: îi privește pe cei trei și le râde în față, arătându-i pe fiecare cu degetul – hohote de râs și gest cu care cei trei, la rândul lor, îi răspund.)
PUȘA (râde, se hârjonește cu ceilalți trei, dar în joaca ei se simte nota de luciditate cu care controlează jocul): De când am venit mă uit la voi și mă tot întreb pe care o să-l lase primul baierele și-o să-și dea drumul …
DELIA, NEACȘU, MAXIM (arătându-se unul pe celălalt): El!… Ba el!… Ba el!
PUȘA (NEACȘU; plină de căldură): Cum te simți cu coarnele astea de lopătar pe cap!
DELIA (aplaudă ca la o glumă bună): Lopă-ce?
NEACȘU:Lopă-care?
PUȘA:Lopățică! Nu-i așa că vreți să mă țineți de proastă până la calende?…
DELIA:Cel puțin!
MAXIM:Pân’ la calendele calendelor!
PUȘA (trece de la unul la altul, se joacă cu ei, toți la fel de bine-dispuși și de relaxați): M-ați adus aici pe sus, îmi băgați pe gât tot felul de baliverne și vă închipuiți c-o s-ajungeți… De fapt, unde vreți să ajungeți?! Pe unde vă gândiți voi să scoateți până la urmă cămașa?!
DELIA:Iubito, nu înțeleg nimic: despre: ce vorbești?!
PUȘA (o lovește peste fese, ca pe un copil neascultător): Ei, poponeț, poponeț, ești picată din lună și n-ai habar despre ce vorbesc! (NEACȘU) Să nu-mi spui că n-ai vrut să-i tulburi pe porumbeii ăștia și-ți mănânci ficații de unul singur… (Îi ia de braț pe DELIA și pe MAXIM și vine cu ei în pas de dans în fața lui NEACȘU.) V-am dat în gât pe toți trei!
MAXIM (“soprană”): Ha-ha-ha!
PUȘA:Nu te grăbi: castrarea începe cu el… (NEACȘU)
DELIA:Delirezi! Supradozele or să te dea gata!…
PUȘA:Bravo, ești optimistă! Până una alta, însă, i-am informat pe cei de la partid de planul vostru…
DELIA:Ce plan?!
NEACȘU:Care plan?!
PUȘA:… așa cum l-am auzit din gurița lui Doru! El te iubește pe tine. Și tu-l iubești pe el. Și el o să vină să-i ceară soțului tău mâna ta. Dacă soțul tău i-o dă, divorțezi și te măriți cu soțul meu. Dacă soțul tău nu-i dă mâna ta, soțul meu și cu tine fugiți unde vedeți cu ochii, în ospitaliera noastră UE!
(MAXIM umblă în neștire, își trage palme peste obraji. NEACȘU o privește pe PUȘA în față și râde cu poftă)
PUȘA:Ți-a plăcut?
NEACȘU:Super!… O mai spui o dată?
PUȘA:Las’, te cheamă ei la ședință și le ceri atunci o copie după memoriul meu…
DELIA:Cum ai putut să crezi așa o prostie?!
PUȘA:Ca să fiu cinstită, și eu m-am tot întrebat care-i toanta care dă un ministru pe un prăpădit de prof de tenis, da’ când e să-ți ia Dumnezeu mințile… Și m-am gândit atunci că mai bine să plângă mă-sa decât să plângă măicuța mea, cum așa de frumos se spune la noi în popor, și-am făcut reclamația. Paza bună trece primejdia rea!
DELIA:Ești nebună!
PUȘA: Ei, să nu exagerăm. Tu-n locul meu ai fi făcut la fel…
MAXIM (țâșnește urlând, dintr-un colț al camerei, și se repede la PUȘA): Te omor!!
PUȘA (Îi scape din mâini și fuge): Termină cu prostiile, că nu-mi arde de joacă!
MAXIM (fuge după ea): Cu mâinile mele te omor!!
PUȘA (râde și fuge de el, sărind peste mobile): Vor să vorbim!
MAXIM (gata de asaltul final): Nenorocito!!
PUȘA (lui DELIA și lui NEACȘU): Scuzați! (Scoate un țipăt scurt și îi aplică lui MAXIM, în plin avânt, o lovitură de karate. MAXIM cade fulgerat) Când se încinge, nu mă mai înțeleg cu el, dacă nu-i trag o manrashi-zuki.
DELIA:Foarte bine, își mai trage și el sufletul. Dar acum altceva vreau să înțeleg. Tu ce vrei: să-l dai în gât pe nenorocitul ăsta (NEACȘU) sau să-ți salvezi casa?!
PUȘA:Ce-am eu de-mpărțit cu el?! (NEACȘU)
DELIA:Atunci la ce-ți trebuie tot circul ăsta: partid, ziare, televiziuni?! L-ai pus pe Gil la zid și-l termini, dar cu ăsta ce faci?! (MAXIM, care s-a adunat pe un scaun și urmărește încă destul de confuz dialogul dintre ele)
PUȘA:Lasă-l tu-n pace, că am eu grijă…
DELIA (râs rău): Ți-ai făcut al naibii prost socotelile! Nu-i așa, Dorulețu?…
MAXIM (nu prea știe despre ce e vorba, dar nu poate să rămână fără replică; supremă filozofie): “Cine râde la urmă, râde mai tare”!
NEACȘU (PUȘA): Ai cam încurcat borcanele…
PUȘA:Cum așa?
NEACȘU: Pentru că Doru e prietenul nostru: al meu și a lui Delia și relațiile sunt cât se poate de corecte…
DELIA:Și de principiale!
PUȘA:Să i-o spui lui mutu’! Dacă tu ai orbul găinilor…
NEACȘU:Hai să spunem că eu, “lopătarul”, nu știu ce fac ei în spatele meu și, după turnătoria ta, trebuie să-mi dau demisia. Păi, din momentul ăsta Delia și Doru sunt liberi ca păsările cerului…
DELIA:Pe mine nu mă mai obligă nimeni să-ți las omul în pace…
MAXIM:Și noi putem, în sfârșit, să ne facem de cap cum vrem și unde vrem!
NEACȘU:Nu te alegi cu nimic în nici una dintre variante!
PUȘA:Asta nu-i bine… Nu-i deloc bine. Și cam ce-ar fi de făcut?
MAXIM: Du-te și cere-le memoriile înapoi!
NEACȘU (Pușei): Nimeni nu-ți forțează mâna…
DELIA:Are atâta minte să înțeleagă că-i lată! (NEACȘU) Ajut-o, spune-i ce să facă.
NEACȘU:Știu și eu? Luat așa, pe nepusă masa…
MAXIM:Fă un efort, ca un adevărat prieten ce ești…
DELIA:Mâine dimineața, la opt, te duci peste ei și-ți retragi memoriul!
PUȘA:… Nu cred că merge.
MAXIM:De ce?!
PUȘA:L-au înregistrat: am număr. (NEACȘU) Colegu’ tău, care a luat hârtia, m-a lăudat mult: “Pe oameni ca dumneavoastră se sprijină partidul nostru! Săraci și cinstiți!”. A mai spus ceva printre dinți de tine, da nu-mi place să vorbesc urât …
DELIA (NEACȘU): Cine ar putea fi?!
NEACȘU:Oricare! Numai canalii (Pușei, cu multă căldură) Faci un alt memoriu…
PUȘA:Pe cine dăm în gât?!
DELIA:Ai o idee fixă?!
PUȘA:La-nceput a fost cam nașpa, dar acum îmi place de mor. N-ai încercat?!
NEACȘU (PUȘA): Ascultă-mă cu atenție! Faci un memoriu în care arăți că cele reclamate nu corespund realității (PUȘA aprobă docilă), că ai acuzat pe nedrept niște oameni pe care nu i-ai cunoscut până acum (PUȘA aprobă), că ești conștientă de gravitatea acuzațiilor aduse și…
PUȘA:Bagă ceva cu conștiința, asta place foarte mult…
NEACȘU:… conștiința ta nu acceptă o asemenea situație, drept pentru care ceri restituirea memoriului depus la data de…
MAXIM:Bravo: concis și convingător!
DELIA:Ce-ar fi să-l facă chiar acum?
MAXIM (NEACȘU): Îl duci mâine la partid și-l lași unde trebuie…
NEACȘU:Pușa trebuie să meargă. Nimeni nu-i poate susține mai bine cauza decât ea!
DELIA:Pune-l pe hârtie și dimineața să fie cu el acolo. Seara dau o șampanie, la Hilton!
NEACȘU:Și-n weekend suntem la Viena!
MAXIM (PUȘA; încântat de cele două daruri anunțate): Hm, ce zici?!
PUȘA (rece, fără urmă de vibrație la planul pus la cale): Nu merge.
DELIA:De ce?!
PUȘA:Eu am un masór. E zbanghiu de-un ochi, dar cu celălalt citește toată ziua. El mi-a spus de-un chinez care a scris o carte despre cum se câștigă războaiele. Ai citit-o?
NEACȘU:Nu citesc chinezește!
PUȘA:Dac-ar citi toți cartea, mă-ntreb cine ar mai pierde vreun război… Unul din lucrurile cele mai importante care te învață este să nu-ți desconsideri niciodată dușmanul! Deci, deși eu v-am arătat cu vârf și îndesat că nu sunt dușmanul vostru, voi tot mă tratați de blondă!
NEACȘU:Te-am îndrăgit din prima clipă!
PUȘA:Vrăjeală!
NEACȘU:Ești crudă!
DELIA:Și nedreaptă!
PUȘA (DELIA; semn NEACȘU): De ce nu l-ai părăsit până acum, că nu ți-o fi fost frică că trage după tine? (MAXIM; semn DELIA) De ce n-ai răpit-o încă, că ți-a luat fata mașină nouă s-ajungi cu ea și-n Patagonia?!…
NEACȘU:De ce? De ce?! Numai într-un “de ce” o ții!
PUȘA:Tataie, chinezește nu citești, dar circ chinezesc ai văzut, cu ciorchinele ăla de gălbejiți cocoțați unu’ peste altu’ pe spatele unui voinic? Ei, tu ești “Voinicul”! Pentru ea, pentru el, pentru toată trupa care trăiește din osânza ta. De asta nu mișcă unu-n front și mor să rămâi ministru! De mine vă doare-n… cot, ca să fiu o doamnă – nu vreți decât să m-aburiți, să-mi iau înapoi hârtiile! Ei, nu le iau nici moartă! Prea v-ați bătut joc de mine.
(MAXIM îngenunchează în fața ei; îi prinde genunchii în brațe și
începe să plângă încet)
Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească
618
07_Teatru în serial
Gertrude
Radu F. Alexandru
Drama Gertrude dezvăluie un secret, care a stat ascuns în culisele teatrului elisabetan preț de cinci secole. Cine este ucigașul regelui Danemarcei? Prințului Hamlet i se revelă cruntul adevăr: tatăl său este ucigașul tatălui său. De aici se naște dilema: Pedeapsă sau Iertare? Va alege o a treia soluție, care nu va schimba statutul de tragedie al capodoperei shakespeariene, dar o va continua și o va îmbogăți prin devoalarea unor noi sensuri, asupra cărora merită reflectat.
GERTRUDE – fragment
(Intră POLONIUS)
POLONIUS:Ai dreptate: nu în capul ei s-a născut.
OFELIA (se smulge din mâinile lui HAMLET; lui POLONIUS, oripilată): Pleacă!!
POLONIUS:Dar înainte de-a întreba a cui a fost ideea, întreabă-te întru salvarea cui vine ea.
HAMLET:Cum nu m-am gândit că numai mintea ta…
OFELIA (lui POLONIUS): Te conjur, pleacă!
POLONIUS (lui HAMLET): Te înșeli!
HAMLET:Nici tu?! (POLONIUS neagă din cap) Nici ea?!… (Semn spre Ofelia, rămasă încremenită, albă la față. POLONIUS neagă din cap) …Atunci cine? (HAMLET se translează încet în rolul “nebunului”) Cine trage sforile? Cine ne vrea țopăind după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpușar? Ghici ghicitoarea mea! (Ca într-un joc de copii, îi indică pe rând pe cei de față: Ofelia, POLONIUS, HAMLET) An-tan-te – ghizemane-ple – ghizemane-compane – an-tant-te! (Îndreaptă degetul spre Ofelia) Ai câștigat: tu ne spui!
POLONIUS:Nu chinui de pomană un suflet …
HAMLET:Nu-i sufla: e fată mare, răspunde singură! (OFELIEI) Cine?!
OFELIA:Eu…
HAMLET:Tu?!
OFELIA:Am vrut… Am crezut…
HAMLET:Fata neprihănită din icoana pe care-o port la piept (Își smulge de la gât lanțul cu medalion, pe care îl purta sub cămașă, și i-l aruncă la picioare) “a vrut și a crezut” și și-a plecat urechea să-mi ceară ce i-au șoptit oameni al căror nume nu cutează să-l rostească?!
POLONIUS:Nu multe fete pe lume ar fi acceptat…
HAMLET (peste el; OFELIEI): Astea-s devoțiunea și iubirea ca lumina ochilor pe veci dăruite mie?!!
POLONIUS:Faci o imensă greșeală! Nu-ți permit pentru nimic în lume să lovești…
HAMLET (peste el; OFELIEI): Acum știu chipul trădării! (Își scoate de la brâu pumnalul și îl întinde OFELIEI) Taie-ți limba, de-oi mai vrea vreodată să-mi adresezi un cuvânt!
(Ofelia apucă pumnalul.
POLONIUS îi smulge pumnalul din mână și îl aruncă pe jos.
Intră Gertrude)
GERTRUDE (un singur pas; se oprește; privire fixă ațintită asupra lui HAMLET): Destul!
(Intervenția lui GERTRUDE îl paralizează pe HAMLET. Rămâne nemișcat,
tensiunea paroxistică de care era cuprins pare să se scurgă în pământ.
Se retrage supus doi pași.
Abia acum, GERTRUDE vine și o îmbrățișează pe OFELIA, o strânge și o
reține la pieptul ei.)
GERTRUDE:…Iartă-mă. (O mângâie, o sărută; o conduce încet spre POLONIUS, căruia i-o încredințează.)
(POLONIUS își petrece brațul peste OFELIA, care abia se mai ține pe picioare,
și ies din scenă.)
GERTRUDE:…Niciunul din oamenii ăștia, ale căror vieți le-ai transformat într-un coșmar, n-are nicio vină. Dacă există un “vinovat”, eu sunt acela. Judecă-mă și dă-mi orice pedeapsă. Dar mai întâi, află un adevăr pe care am jurat să nu-l știe nimeni: am vrut să-mi iau zilele. Am vrut să mor odată cu omul pe care l-am adorat și singurul lucru care a fost mai tare decât mine ai fost tu! Gândul că te las singur, că eu îmi voi plăti pacea cu suferința ta supraomenească mi-a frânt brațul și m-a condamnat să-mi duc mai departe crucea în lumea asta. (Se apleacă și ridică de jos pumnalul lui HAMLET.) Spune-mi că am greșit și într-o clipă se face dreptate!
HAMLET (a ascultat replica lui GERTRUDE nemișcat, alb ca varul, fără să schițeze un gest, aproape fără să respire; după o lungă tăcere): … … Tata mi-a spus că a fost omorât.
GERTRUDE:În vis?
HAMLET:În fața ochilor.
GERTRUDE:Vedenii! Halucinații!!
HAMLET:Sufletul… Duhul lui.
GERTRUDE:Cine a făcut-o?! Și de ce?!… Cine?!!…
HAMLET:… Tatăl meu.
GERTRUDE:Ai mai spus o dată neghiobia asta! Scoateți-o din minte! Sinuciderea e ultimul lucru…
HAMLET:Crimă.
GERTRUDE:Ce-ai spus?!?
HAMLET:Crimă!
GERTRUDE (încearcă să descifreze cele auzite): …Cum adică?!… Vrei să spui că?!… Nu el?!… Nu Regele Hamlet e tatăl tău, ci un altul care… (Urlet cumplit; se repede cu pumnalul asupra lui HAMLET; HAMLET se apără, îi smulge cuțitul din mână și îl aruncă cât mai departe, o culcă la pământ, imobilizată sub greutatea corpului lui, GERTRUDE se mai zbate de câteva ori, se liniștește; hohote de plâns.) … O târfă ordinară, asta sunt pentru tine?!!… O târâtură care și-a înșelat bărbatul și azi l-a băgat și-n pământ?!… (Se ridică cu greu de jos.)
HAMLET (vrea să o ajute): Mamă!…
GERTRUDE (îl respinge): Să nu mai rostești vreodată cuvântul ăsta! Nu mai ai tată și nici mamă nu mai ai!
HAMLET:Ce să fac?! Cui să mă împărtășesc?!
GERTRUDE:Sfântului Duh!
HAMLET:N-am spus că-l cred! N-am spus c-așa a fost!… Îmi pierd mințile și nu am un sprijin!!
GERTRUDE:Pleacă unde vezi cu ochii sau…
HAMLET:Mamă!
GERTRUDE (se îndreaptă târându-și pașii spre ieșirea din scenă): Bietul de tine!…
Biata de mine!
(Intră POLONIUS: alb la față, mișcare rigidă, trece pe lângă Gertrude fără
să o vadă.
Gertrude se oprește, se întoarce după el, îl urmărește cu privirea.)
POLONIUS (se oprește în fața lui HAMLET; îi întinde bucata de hârtie pe care o are în mână.)
HAMLET (ia hârtia; citește cu voce tare): “Am sperat că ești mai bun ca ceilalți. M-am înșelat.”
POLONIUS (stare de șoc): Ofelia nu mai este printre noi.
HAMLET (urlă spre ceruri): Tată!!!… Tată!!!… Scump părinte!!! (Așteaptă câteva clipe, ca și cum ar fi putut primi vreun răspuns.) Am băgat-o pe Ofelia în mormânt, mama mă blestemă, pământul stă să crape sub călcătura mea și acolo (“Sus“) nu-mi răspunde nimeni!… Ce-mi rămâne să fac, Horațio? Să intru într-un ospiciu, să m-ascund într-o mănăstire sau să am onoare și să-mi zbor creierii?!
HORAȚIO:… Cel care ți-a vorbit putea fi un trimis al lui Satan… (Își face cruce și sărută crucea care îi atârnă la piept.) … dar putea fi și tatăl tău…
HAMLET:N-am s-apuc ziua să aflu adevărul… (Încă o inutilă încercare; nici el nu mai crede. Spre cer.) … Tată!
HORAȚIO:Dacă apare și a treia oară în fața ochilor tăi, nu-ți va fi mai ușor să știi cu cine vorbești…
HAMLET:Deci, totul e pierdut.
HORAȚIO:Neștiute sunt căile Domnului… Dar, aici, pe pământ, există o ființă care dacă există un adevăr, el îl cunoaște…
HAMLET (stors; timpul de gândire a expirat): … Îndură-te… Nu mai sunt în stare de nimic…
HORAȚIO:Polonius!
HAMLET:Mi-a luat-o înainte: mintea lui l-a scutit să mai judece…
HORAȚIO:Ofelia i-a redat libertatea: nu mai este obligat să slujească.
HAMLET:… Măcar și pentru a-i oferi șansa să-mi ia viața și tot trebuie să-l caut.
11. GERTRUDE – CLAUDIUS
CLAUDIUS:Știe tot: viața noastră nu mai are nici un preț pentru el!
GERTRUDE:Știe tot și nu crede nimic. Deci, nu știe!
CLAUDIUS:Acum! Peste un ceas! Dar mâine?! E suficient să mai dea o dată ochii…
GERTRUDE:E fiul meu, Claudius!
CLAUDIUS:E viața mea, Gertrude! Și a ta! Și mai presus de noi, e tronul!
GERTRUDE:… Supravegheat clipă de clipă și pas cu pas, n-ar fi un pericol pentru nimeni…
CLAUDIUS:Dar nimeni nu-l poate împiedica pe “prințul Hamlet” să vină să-și sărute mama sau să-l îmbrățișeze pe rege! Și atunci pasul spre răzbunare e de neoprit…
GERTRUDE:Nu toți se nasc criminali!
CLAUDIUS:Nici eu și nici tu nu ne-am născut ca să ucidem! E suficient să ajungi să fii convins că ai dreptul s-o faci și nimeni nu te mai poate opri. Suntem animale de pradă, Gertrude: frica să nu fim descoperiți ne mai ține în frâu!
GERTRUDE:… Ce propui?
CLAUDIUS:Aștept soluția ta.
GERTRUDE:… Să nu-ți treacă prin minte… (Îl privește cu teama de-a continua.)
CLAUDIUS:Ei, păstrează-ți cumpătul!… Hai să spunem că nu e vorba decât de o criză. S-au adunat suficient de multe să dea peste cap și-un bivol, dar un mânz precum Hamlet. Dar, e limpede, băiatul e gingaș, firav, fără forță…
GERTRUDE: Deci, nu ai de ce să te temi!
CLAUDIUS:”Eu”?!… Mai gândesc la “noi”!… Criza următoare? Când va avea loc? O putem anticipa sau o să ne trezim în fața ei după ce-a aruncat totul în aer? Azi e singur; se poate foarte bine ca, peste o vreme, să-l vedem în fruntea celor care nu s-au dat în lături nici acum să ne sfideze…
GERTRUDE:Nu mă pune să aleg între copilul meu și tine!
CLAUDIUS:Încă poți să alegi…
12. HAMLET – POLONIUS – GERTRUDE – CLAUDIUS – HORAȚIO – DUHUL
(POLONIUS într-o rasă de monah, tras la față, desprins complet din lumea
înconjurătoare.)
HAMLET:…N-am îndrăznit să te tulbur ca să-ți spun cât de adâncă este rana din sufletul meu și cât de mult am iubit-o pe cea pe care o voi plânge până la sfârșitul vieții… Respectul pentru suferința ta și decența mă opresc să-ți împărtășesc clipele fericite pe care le-am trăit alături de ea și de visele pe care le-am clădit împreună…
POLONIUS (șoaptă): Destul.
HAMLET:Sunt gata să-ți dau viața mea dacă mă crezi vinovat… dacă ți-ar ușura măcar cât un fulg chinul pe care-l trăiești… În fața lui Dumnezeu, smerit și cu fruntea lipită de pământ sub călcâiul tău neiertător, îți spun că nu sunt vinovat de moartea Ofeliei…
POLONIUS (șoaptă): Pleacă.
HAMLET:S-a lăsat înșelată… A acceptat să joace un rol scris de alții, în apărarea lor… Nu au forțat-o, nu au amenințat-o: au mințit-o! I-au cerut “să mă ajute”… “să mă salveze”… A fost unealta lor și, cu sinceritatea care a existat întotdeauna între noi, i-am spus că a greșit… I-am spus-o răspicat, cu un ton care sigur a lovit-o… Dar vorbele mele exprimau adevărul și ea a știut lucrul ăsta… S-a sacrificat pentru mine…
POLONIUS:Ce vrei de la mine?!
HAMLET:… Dar nu eu am împins-o la moarte… Nu eu!… Cine, Polonius?!!… Vorbește!!!
POLONIUS (șoaptă): … Părinții tăi.
HAMLET:Cine l-a ucis pe regele Hamlet?!!!
POLONIUS (șoaptă): … Părinții tăi.
HAMLET:În fața lui Dumnezeu, cine sunt părinții mei?!!
POLONIUS:… Gertrude și Claudius!!!
(O secundă, până când tunetul pătrunde în creierul lui HAMLET; se
prăbușește la pământ, cu brațele desfăcute în cruce.
În același clipă, GERTRUDE și CLAUDIUS dau buzna în scenă.)
CLAUDIUS (lui POLONIUS): Un dram de minte să-ți mai fi rămas și ai fi murit în patul tău! (Îl execută. Lui GERTRUDE, semn spre HAMLET.) Lasă-mă să fac ce trebuie să fac.
GERTRUDE:… E fiul tău.
CLAUDIUS:E dușmanul meu. Și al tău. Dușman de moarte! Du-te și primește ambasadorii; te ajung din urmă.
(Intră HORAȚIO.)
Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească