Seria Labiritul este un bestseller New York Times. În românește o publică Editura Litera. Autorul se numește James Dashner. Celebru scriitor american datorită literaturii sale de ficțiune pentru copii și adolescenți, James Dashner și-a câștigat notorietatea odată cu inițierea seriei Captiv în labirint al cărei prim roman a devenit sursa unei ecranizări cinematografice. Cărțile sale sunt, în general, marcate de aventură intensă, de prezența personajelor aflate în situații-limită, de elemente de science-fiction, toate surprinse într-o viziune extrem de realistă și dinamică, ce oferă o lectură captivantă cititorului actual.
Volumul al treilea „Tratament letal”, apare în această săptămână.
Cea de-a treia carte din seria Labirintul, Tratament letal continuă aventurile Poienarilor prinși de această dată în iureșul amețitor al descoperirii tratamentului împotriva unui virus ce amenință să distrugă omenirea. RĂU i-a răpit totul lui Thomas: viața, amintirile și, acum, singurii prieteni care i-au mai rămas – Poienarii. El știe că nu poate avea încredere în RĂU, deși cei din organizație îl asigură că timpul minciunilor a luat sfârșit, că au reușit să colecteze toate datele din perioada Încercărilor și acum trebuie să se bazeze pe Poienari, cărora li s-au redat amintirile, pentru a-i ajuta în ultima lor misiune – aceea de a desăvârși schița pentru tratamentul împotriva Arșiței. Ceea ce RĂU nu știe însă este că s-a întâmplat ceva ce nici Încercările, nici Variabilele nu au prevăzut. Thomas își amintește mai mult decât cred ei, suficient cât să dovedească faptul că nu crede un cuvânt din ceea ce spun ei. Băiatul a învins Labirintul, a supraviețuit în Ținutul Pârjolit, iar acum va risca totul ca să-și salveze prietenii. Dar adevărul ar putea fi mai periculos decât și-ar fi imaginat Thomas vreodată. Va supraviețui oare cineva?
Capitolul 1
Mirosul începea să‑l scoată din minți pe Thomas.
Nu faptul că era singur de mai bine de trei săptămâni. Nu pereții, tavanul și podeaua complet albe. Nu lipsa ferestrelor sau faptul că luminile nu se stingeau niciodată. Nimic din toate acestea. Îi luaseră ceasul; îi dădeau să mănânce exact același lucru, de trei ori pe zi – o bucată de șuncă, piure de cartofi, morcovi cruzi, o felie de pâine, apă –, nu‑i vorbeau niciodată, nu lăsau niciodată pe altcineva să intre în cameră. Fără cărți, filme sau jocuri.
Era complet izolat. Trecuseră mai bine de trei săptămâni, deși el începuse să se îndoiască de capacitatea sa de‑a ține socoteala timpului și se baza acum doar pe instinct. Încerca să aproximeze cât mai bine când se lăsa noaptea și avea grijă să doarmă doar atât cât i se părea normal. Mesele îi făceau bine, chiar dacă nu i se păreau regulate. De parcă țineau înadins să se simtă dezorientat. Singur. Într-o cameră căptușită, lipsită de culoare – singurele excepții, un closet mic în colț, aproape ascuns, din oțel inoxidabil, și un birou vechi din lemn, care nu-i folosea la nimic. Singur, într-o tăcere de nesuportat, cu timp nelimitat să se gândească
la boala care săpa în el: Arșița, acel virus mut, care pătrunde și înlătură tot ceea ce este uman într-o ființă. Nimic din toate acestea nu-l scotea din minți.
Dar el puțea groaznic, și asta părea să‑i întindă nervii la maximum, scoțându‑l din minți. Nu‑l lăsau să facă duș sau baie, de când venise acolo nu‑i dăduseră haine de schimb și nimic cu care să se curețe. Chiar și o cârpă cât de mică i‑ar fi fost de folos; ar fi putut s‑o înmoaie în apa pe care i‑o dădeau să bea și să se curețe măcar pe față. Dar nu avea nimic, doar hainele murdare pe care le purta când îl închiseseră acolo. Nici măcar un cearșaf; se făcea covrig și dormea cu dosul proptit în colțul camerei, cu brațele încrucișate, încercând să găsească cumva un strop de căldură, deseori tremurând.
Nu înțelegea de ce propriul miros îl speria cel mai tare. Poate era un semn că o luase razna. Oricum, fără să priceapă de ce, igiena lui tot mai precară îl agasa și‑l făcea să se gândească la lucruri oribile. Bunăoară, că putrezea, că se descompunea, că măruntaiele lui deveneau la fel de râncede precum își simțea exteriorul. Asta îl îngrijora de fapt, oricât de iraționale ar fi părut. Avea mâncare din belșug și apă cât să nu sufere de sete; se odihnea din plin și făcea sport cum putea în cămăruța aceea, deseori alergând pe loc ore întregi. Logica îi spunea că a fi mizerabil nu are nimic de‑a face cu rezistența inimii sau cu funcționarea plămânilor. Totuși, mintea lui începea să creadă că putoarea constantă era un semn al morții iminente, care se pregătea să‑l înghită cu totul. Gândurile acestea întunecate îl făceau să se întrebe dacă Teresa nu cumva îl mințise ultima dată când vorbiseră, când îi spusese că era prea târziu pentru el și insistase că Thomas avea Arșița, că își pierduse mințile și devenise violent. Că își pierduse deja mințile înainte să ajungă în cămăruța aceea îngrozitoare. Până și Brenda îl avertizase că lucrurile aveau să se înrăutățească.
Poate că avuseseră dreptate.
Și totuși, își făcea griji pentru prietenii lui. Oare ce se întâmplase cu ei? Unde erau acum? Cum le afecta Arșița mințile? După ce trecuseră prin atâtea împreună, oare așa avea să se termine totul? Începu să se înfurie. Tremura ca un șobolan în căutarea unui loc călduros, a unei bucățele de mâncare. Cu fiecare zi, devenea tot mai furios, până ajungea uneori să tremure incontrolabil, înainte să reușească să își astâmpere mânia. Nu voia ca furia aceasta să dispară pentru totdeauna; voia doar să o pună deoparte și s‑o lase să crească. Să aștepte momentul potrivit, locul potrivit ca s‑o dezlănțuie. Cei de la RĂU îi făcuseră asta. Ei le furaseră viețile, lui și prietenilor lui, ca să îi folosească în cine știe ce scopuri care li se păreau lor necesare. Fără să le pese de consecințe. Și aveau să plătească pentru asta. Thomas își jura în sinea lui de o mie de ori pe zi.
Astfel de gânduri îi treceau prin minte în timp ce se sprijinea de perete, cu fața spre ușă și spre biroul urât de lemn din fața ei, în dimineața celei de‑a douăzeci și doua zile de captivitate, din câte estimase el, în camera albă. Devenise o rutină: să ia micul dejun, apoi să facă sport. Spera în zadar că ușa avea să se deschidă, cu adevărat, complet, toată ușa, nu doar portița din partea de jos prin care îi dădeau mâncarea.
Încercase deja de nenumărate ori să deschidă chiar el ușa. Sertarele biroului erau goale, emanând doar un miros de mucegai și cedru. Se uita în ele în fiecare dimineață, în caz că ar fi apărut ceva în vreunul peste noapte, ca prin minune, în timp ce el dormea. Era de așteptat ca astfel de lucruri să se întâmple când era vorba de RĂU.
Așa că ședea, holbându‑se la ușă. Așteptând. În jurul lui erau doar pereți albi și tăcere. Și mirosul trupului său. Se gândea la prietenii lui… Minho, Newt, Tigaie, puținii Poienari care mai rămăseseră în viață. Brenda și Jorge, care dispăruseră ca prin farmec după ce fuseseră salvați de Bergul uriaș. Harriet și Sonya, celelalte fete din Grupul B, Aris. La Brenda și la felul în care îl avertizase după ce se trezise prima dată în camera albă. Cum de reușise să‑i vorbească în gând? Oare era de partea lui sau împotrivă?
Dar cel mai mult se gândea la Teresa. Nu reușea să și‑o scoată din minte, chiar dacă o ura din ce în ce mai mult. Ultimul lucru pe care i‑l spusese Teresa fusese că „RĂU sunt buni“ și, indiferent că avea sau nu dreptate, pentru Thomas ea ajunsese să reprezinte toate grozăviile care se întâmplaseră. Ori de câte ori se gândea la ea, se înfuria teribil. Poate că doar furia aceea îi mai ținea mintea întreagă, în timp ce aștepta. Mâncare. Somn. Sport. Sete de răzbunare. Asta făcuse încă trei zile. Singur.
În cea de‑a douăzeci și șasea zi, ușa se deschise.
Din volumul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Bianca Paulevici