Nu se poate spune ca Ion Nicodim practica arpegiul nostalgiei din varful urcusului unei mari cariere. Energiile sale native, intrate pe fagasul artei exact la jumatatea veacului XX sunt si astazi iuti ca pelinul sI cimbrul din arsIta Dobrogei natale. Creator si personaj cu atitudini culturale fara false complezente, Ion Nicodim si-a cautat adevarurile cu incrancenare si nebanuita umilinta. Ca un semn “delta” al etapei actuale a atelierului sau, “tara, taran, tarana” marcheaza pentru Nicodim adunarea apelor subterane la intoarcerea sa in tara dupa anii 90. (Aurelia Mocanu)
Nu aveam, inca 18 ani cand am intrat la facultate. Era la jumatatea veacului XX. I-am cunoscut pe cativa dintre profesorii epocii interbelice, precum Ressu sau Steriadi, dar nu direct. Am avut alti profesori despre care nu se mai spune astazi nimic. Pentru multi dintre dascali aveam o stima deosebita, de pilda lui Ciucurencu, care era trecut putin peste 40 de ani, ii spuneam “maestre”. Cred insa ca pentru generatiile de atunci nu conta nominal profesorul de la clasa cat mediul de dinainte de razboi care continua difuz la noul Institut de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. Colegii mei de atunci inseamna fiecare ceva in arta noastra: Piliuta, Cilievici, Bradean, Balasa, Iacob Lazar, Blendea s.a.m.d. Eu cred ca am trait intr-o transa de generatie unde emulatia dintre noi a contat cel mai mult. Am intrat la examen 60 de candidatI, pe merit, iar cine facea contestatie era si el primit. Am ajuns astfel in anul intai 120 de studenti. Se admitea orice varsta, chiar si fara bacalaureat. Conta asa-zisul “talent”. Mie, fiind foarte crud, mi s-a spus “Pustiul” chiar si dupa facultate. Aveam colegi de peste 40 de ani. Dupa anul sase am absolvit doar 22. Abia atunci a inceput diversificarea noastra stilistica.
Scoala ne uniformizase complet. A trebuit sa ne auto-educam. Studiul academic crispat din scoala ne-a dat totusi o anumita tenacitate si disciplina. Era vremea cand nu se putea vorbi de arta moderna si contemporana.
Exista un singur album despre Picasso la Muzeul Puskin. Care era sub cheie in biblioteca si accesibil doar profesorilor. Eu, de pilda, l-am descoperit pe Cézanne in anul sase. Cand am venit din Constanta, care era un oras necultural, cea mai puternica impresie mi-o lasase panza lui Aman “Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”.
In timp, ma legasem de generatii mai v=rstnice, precum cea a lui Paul Gherasim si Ion Pacea, si-mi luam ca modele ceea ce incepeam sa cunosc din cultura europeana moderna. In deceniul care a urmat studiilor, m-am detasat de colegii mei care-i luau drept modele pe Ciucurencu sau pe Baba. Mie imi placea sa seman cu Dufy sau cu Picasso. Imi placea mult si tenta plata a lui Luchian. Eram blamat pentru asta.
Prima mea iesire a fost in 1958 in URSS, intr-o delegatie oficiala unde eu ii reprezentam pe tinerii pictori. Am vazut atunci panze formidabile de Matisse, Cézanne, Gauguin. Batranii muzeografi rusi erau deosebit de amabili cu romanii. Ne-au aratat coltisoare ascunse din muzee, pana si atelierul lui Malevici. Acest voiaj a fost un adevarat declic profesional. Am facut un nud matissian rosu, lucrare de referinta pentru mine, pe care l-a cumparat un medic colectionar. Matisse m-a fascinat aproape fara intrerupere. Iar maniera tarzie, orientalizanta, decorativa in sensul arabescului a trebuit s-o vad la Matisse ca sa inteleg ca o aveam la noi in ograda, mai ales in memoria mea dobrogeana.
Noi avem sansa sa stam la raspantia cu Orientul. Ne mulam cu incapatanare pe Occident si nu privim mai bine la radacinile foarte adanci de substrat oriental care ne nutresc. Este formidabil sa realizezi pe ce memorie culturala traim.
Toata aventura mea europeana, trei ani la Roma si peste un deceniu la Paris, s-a bazat pe faptul ca nu faceam ceva asemanator mediului gazda care ma primea. Eu aduceam ceva care nu semana cu experienta lor, era ceva din sensibilitatea locului de unde veneam. Chiar daca seria “Lacului linistit” provine dintr-o impresie pe care mi-a facut-o lacul vulcanic de la Alborio, de langa Roma. E un balans in laboratorul meu conceptual. Imi place sa reiau cate o tema, de pilda inimile, curcubeul, ierbarul, teme care functioneaza in serii lungi, ca un jurnal de stari intime care se moduleaza. Iar cateodata devin mai declamativ, mai raspicat, mai expresionist in ceea ce reprezint.
Eram in tinerete un incrancenat si un singuratic. Faceam de toate pe taramul artei. Pentru mine, a fi creator inseamna si azi sa poti face orice, in orice tehnica, daca ai ceva de zis. Scaunul sau lampa te pot interesa in aspectul lor formal ca pe un artist medieval. Mai am o alta deprindere culturala: imi place sa prilejuiesc contactul intre generatii. De la Roma am luat o idee interesanta: aceea de a construi expozitii. Intors in tara, am initiat Cenaclul Atelier 35, adica expozitii ale tinerilor pana in 35 de ani, in jurul unui nucleu stilistic. Prima manifestare a fost in 1968, si am vrut sa reinnod eu sensurile traditiei autohtone prin predecesorii apropiati. Faceam una sau doua expozitii pe luna cu un program catalog, intr-un ciclu numit Atitudini: expresionism, suprarealism, clasicism etc. Aveam atata credibilitate incat mi se imprumuta cate o lucrare muzeala, un Iser, de pilda, din colectia Minulescu, si in jurul ei expuneau tinerii. Am adus un Brauner si chiar maestri in viata precum Catargi. Voiam sa fac un transfer viu intre generatii.