În decembrie 1989 lucrurile s-au întâmplat cam așa.
Pe 18 decembrie în unul din cei doi plopi din curte cineva atârnase patru pere. Cum nu mai erau frunze, perele se vedeau extrem de bine. Admnistratorul Papucică a descoperit perele, nu le-a atins, dar l-a anunțat rapid pe doctorul Bâlbâială. Acesta i-a spus să le dea jos imediat. Papucică a luat un băț mai lung și le-a dat jos. Era limpede că era o glumă de prost gust a cuiva la adresa formulării secretarului general a partidului care spusese că va dispărea comunismul din România când va face plopul pere și răchita micșunele. Cum nu era nici o răchită în curte, nu putea verifica nimeni dacă și aceasta își modificase ocazional gena. Doctorul Bâlbâială s-a gândit în prima clipă să sune la Direcția sanitară, apoi s-a răzgândit, mai înțelept era să ascundă incidentul, nu voia să atragă atenția asupra unității dintr-un motiv atât de banal. Că în final tot el, ca director, va avea de suferit. Dacă va turna cineva despre acest lucru, fie va nega, fie va spune că a vrut să urmărească el dacă e vreun diversionist în unitate, ca să-l prindă asupra faptului și să-l toarne miliției. Nu voia ca acuza să planeze asupra tuturor, nu era drept. Pentru că securitatea imediat ar fi trecut la anchetarea tuturor, toată lumea ar fi avut de suferit. Putea să facă treaba asta și vreun nebun, în acest caz nu era drept ca să sufere și personalul. Și până la urmă, tuturor le era bine aici și angajaților și pacienților, de ce ar fi vrut cineva ca să detoneze liniștea unității? O glumă a fost, era sigur, Dar, o glumă proastă. Degeaba a urmărit expresiile de pe chip ale celor din preajmă, nu a surprins nici un zâmbet pieziș, nici o aluzie, nimic. Oricum a rămas într-o stare de alertă.
Pe 19 decembrie a fost adus un camion cu cartofi. Pacienții au fost rugați să dea o mână de ajutor, lucru care se întâmpla destul de des, ca toată lumea să pună mâna să ajute, erau până la urmă ca într-o familie. Cartofii au fost basculați pe o platformă de ciment și de aici erau puși în lăzi și transportați în magazia de alimente din spatele bucătăriei. Dacă erau cincizeci, șaizeci de persoane care să pună mâna la treabă, revenea cam jumătate de ladă pentru fiecare persoană, treaba se termina în jumătate de ceas. Unii o făceau cu mai multă determinare, alții cu mai puțină, în funcție de pricepere, de practică, de starea de sănătate. Mai erau pacienți care refuzau să participe la asemenea acțiuni, fie le considerau înjositoare pentru poziția lor, fie le considerau un abuz din partea administrației și în felul acesta le erau încălcate drepturile lor de pacienți. Nu erau obligați, deși cei care rămâneau deoparte ajungeau ținta discuțiilor, a ironiilor în timpul trebii. De asta tot mai puțini erau cei care refuzau asocierea la muncă, pentru mulți era și distractiv.
De data aceasta a participat toată lumea la acțiune, în afară de femei care nu fuseseră niciodată antrenate la așa ceva. Coordonator era administratorul șef Teodor Papucică care își suflecase primul mânecile.
Au vorbit despre vreme: era prea cald pentru perioada asta.
Dar era bine, că se făceau și ceva economii la combustibil, la încălzire.
Da, dar va fi o secetă anul viitor, că dacă nu e zăpadă în decembrie, apoi va fi secetă în mai.
Nu-i adevărat, zăpadă trebuie să fie în martie, ca să nu fie secetă. Acum totul e să nu fie îngheț, că dacă îngheață, grâul e gata. Aici e buba.
Dar acum a apărut grâul de primăvară, care se seamănă primăvara și nu mai sunt probleme cu înghețul.
– Știi cum e cu iarna? Ce a mâncat lupul e bun mâncat. Acuma depinde cum o să fie februarie, că aia e luna dracului iarna… Februarie.
– Îți amintești iarna lui 53? Era în martie… Aveam vreo zece ani și m-a trimis tata să aduc niște varză de la bunici. Mergeam pe gard, așa de mare era zăpada. Și deodată am căzut în gol, am căzut în mijlocul unui troian cu zăpadă afânată …
– A murit Stalin în 53 …
– … și eu mă luptam să ies din zăpadă, că nu mai vedeam …
– Hei, hei, dar cartofii stricați nu-i puneți în lăzi, că n-am făcut nimica, avertiză administratorul Papucică pe un pacient care lua cartofii cu palmele făcute căuș, punând în ladă marfa pe nealese.
– … am început să urlu, dar nu mă auzea nimeni. Cine să te audă? Că zăpada amortizase orice sunet. Și atunci…
– Când a murit Stalin s-a organizat paza voluntară în sat, să păzească obiectivele, magazinul, crâșma, poșta. Că atunci se presupunea că…
– … am auzit un lătrat de câine. Nu era câinele meu. Acum eu ce să fac? Să mai strig sau să tac …
– … dușmanul de clasă o să atace, o să facă anarhie …
– … ca să plece câinele. Dar el a venit deasupra, pe buza malului de zăpadă și a început să urle…
– … și lumea din sat sau primarul, cine știe, a pus pe oameni, câte două ceasuri, noaptea să facă de pază la obiectivele astea. Și tata …
– … bă, dar urla așa de tare, că îmi înghețase sângele în vine. Parcă era lup. Și eu mă căcasem pe mine de frică și de neputință, că dacă încercam să scormonesc în zăpadă, asta venea peste mine și mă acoperea, că aveam doar zece ani și eram și pirpiriu …
– … a stat ce a stat, vreo juma de ceas și a venit până acasă, să se încălzească. Și chiar atunci a venit în control milițianul Mohora…
– Nu duceți lăzile, până nu le numărăm și nu cântărim marfa, strigă Papucică.
– … dar câinele nu urla de nebun, urla ca să atragă atenția că eu eram acolo și a auzit tata și un vecin …
– … și dacă a văzut că paza voluntară lipsește, gata, dosar de subminare, fugă de răspundere, atac la valorile democrației populare …
– … și m-au scos, bă, că dacă nu era câinele ăla, acolo o mierleam, că cu cât încercam să scurm în zăpadă, cu atât mă acopeream mai tare, că din panică nu știam cum să acționez și mai venea și noaptea…
– … și atunci tata și mama la poartă la Mohora, tov milițian în sus, tov milițian în jos, hai să o dăm la pace dar milițianul nimic că democrația populară a fost în pericol, că tov Stalin așa și pe dincolo, că dușmanii nu dorm, dar tata, tov milițian am copii mici, ce-mi faci că mă bagă la pușcărie, da, te bag la pușcărie că acolo e locul vostru, a celor care nu belesc ochii, că cine nu belește ochii, belește … Și a luat tata toți cartofii din beci i-a încărcat în sanie și i-a deșertat în curte la tov milițian Mohora și stătea milițianul încruntat pe prispă, era supărat rău că democrația fusese în pericol și nici nu se uita la cartofii noștri …
– … de atunci eu respect câinele mai mult decât omul, că un om te lasă de izbeliște la greu, da` un câine nu.
– … da când am plecat de acolo, pe drum, tata a făcut o cruce mare și a zis, bogdaproste, Doamne, că am scăpat. Dar tot am avut emoții, că pe milițian îl lăsasem supărat, nu știam dacă fusese mulțumit. Și n-am mai mâncat cartofi iarna aceea, am fiert făină de porumb cu untură și am mâncat și fierbeam dovleac în loc de cartofi…
– Și milițianul?
– He, milițianul o făcut gușă de la cartofii noștri, parcă era pelican, îi atârna sub bărbie… Că tata spunea, uite bă, băga-l-aș de sticlete, cum ne-a mâncat el cartofii noștri…! Nu mai știu ce a fost cu el, a crăpat pe undeva, că tot e ceva timp de atunci.
– Gata, cu lăzile la cântărit, după care le punem ușurel una peste alta, ne spălăm frumos pe mâini și mergem la masă, se auzi vocea lui Papucică.
După amiaza a fost program de somn iar seara, după masă, s-a stins lumina mai devreme, pentru economii.
Asta a fost pe 19.
Fragment din romanul Laika, în pregătire la Editura Cartea Românească