Printr-o întâmplare fericită, pentru care trebuie să-i mulțumesc unei bune prietene și colege de breaslă am reușit să prind unul dintre ultimele zboruri care ajungeau la Goteborg înainte de încheierea ediției din acest an a târgului de carte.

Și nu era o ediție întâmplătoare, pentru că România avea calitatea de invitat de onoare, pentru a două oară la un târg important în 2013, după Paris în martie.

Dar să încep cu un pic de istorie și cifre legate de Goteborg:

Prima ediție în 1985 și 5000 de vizitatori.

După 2008 cifra vizitatorilor s-a stabilizat undeva puțin peste 100.000. (Să nu uităm că orașul Goteborg are aproximativ 500.000 de locuitori!)

Alte cifre importante: peste 900 de expozanți și tot câteva sute de manifestări – seminarii, conferințe, lansări.

Înainte de toate, m-am întrebat de ce la Goteborg și nu la Stockholm? Am primit două răspunsuri: unul mai oficial primit de la o persoană cu responsabilitate în organizare: Goteborg-ul ar fi singurul oraș mare aflat cam la egală distanță de Copenhaga, Stockholm și Olso. Posibil, eu nu am calculat.

Al doilea răspuns l-am primit de la o prietenă editoare suedeză la o importantă companie – nu spun numele, pentru că nu i-am cerut voie să o citez. Ea a zis: Majoritatea editurilor mari din Suedia sunt la Stockholm, dacă făceam târgul acolo nu avem nici un motiv să plecăm de acasă pentru câteva zile scăpând de soți, respectiv soții, de ăia mici și de multe alte obligații casnice.

Bănuiesc că ambele răspunsuri sunt posibile și probabile.

Așadar la sosire – sâmbătă pe la ora prânzului, într-o foarte însorită, dar rece zi – am fost șocat de o coadă uriașă – nici pe vremea răposatului regim nu am văzut așa ceva la carne sau la lapte – care se încolăcea pe trotuar spre o direcție îndepărtată. Nu m-a șocat doar lungimea ei, ci și faptul că nimeni nu protesta, ba chiar puteai simți pofta cititorului profesionist cum clocotește în ei. Așa ceva la noi e chiar SF, deși Gaudeamus-ul mare, de toamnă reușește și el să adune peste 100.000 de vizitatori.

Cum am zis, vizitatori. Pentru că al doilea motiv de suprindere a fost că lumea nu se duce doar să se informeze, ci chiar cumpăra din greu. Plus că mai servește o serie nouă de cozi pe la sesiunile de autografe. Ce să mai zic, pur și simplu se călcau în picioare. Instantaneele pe care le-am prins au fost fotografiate duminică, a doua zi, spre sfârșit când vizitatorii se mai răriseră.

Apoi despre standul României. Alb. Și atât. Nu alb și roșu ca la Paris. Și foarte sobru, simplu și funcțional. Desigur mult mai mic ca suprafață decât cel de la Salon du livre, spațiul mult mai eficient folosit pentru expunerea cărților. Cu siguranță ar mai fi fost multe cărți de prezentat, dar aceasta e o altă poveste.

Am reușit să urmăresc cap-coadă puține dintre evenimentele românești, totuși pot povesti despre unul dintre ele organizat în parteneriat cu Ambasada Elvetiei, Pro Helvetia și AIEQ (Asociația de studii din Quebec unde am avut parte de trei autori foarte diferiți. Nu am specificat români, pentru că apartenența lor la spațiul românesc a fost tema seminarului, mai exact (citând din program):

Este exilul o parte din literatura română?
Câți dintre noi știu că Paul Celan, E. M. Cioran, Eugène Ionesco, Herta Müller și Tristan Tzara sunt născuți în România? Și ce importanță ar avea acest lucru? Ce aduci cu tine atunci când vii într-o țară străină și într-o cultură nouă? Are literatura română vreun drept asupra copiilor săi rătăciți prin lume? Este oare literatura de exil o parte integrantă a literaturii române? Răspunsurile sunt oferite de trei tineri scriitori exilați plin de succes, născuți cu toții în România. Cătălin Dorian Florescu, scriitor al binecunoscutului roman 
Iacob se hotărăște să iubească (stabilit în Elveția), Dana Grigorcea (stabilită în Elveția) și Felicia Mihali (stabilită în Canada).

Fiecare dintre cei trei a avut o abordare diferită a situației prin prisma experienței personale. Cu toți au avut umor. Din nefericire, în afară de Cătălin Dorian Florescu despre celelalte două scriitoare știm destul de puțin. Dana Grigorcea care este… consăteancă la Zurich cu C.D. Florescu a publicat un roman scris în germană, la o editură elvețiană, roman cu titlul Baba Rada, încă netradus la noi; iar Felicia Mihali, care scrie în franceză (ea predă franceza în Canada!) și de la ultimul volum în engleză, nu mai are un volum publicat în țară din 2000, deși i-au apărut mai multe. Din nefericire cărțile Feliciei Mihali nu au fost prezente… Așa încât a trebuit să o credem pe cuvânt.

Ar fi multe de spus despre Camera de poezie, despre ceilalți invitați importanți, despre lansări și conferințe (Norman Manea, Cărtărescu, Varujan Vosganian și mulți alții) despre pace și înțelegere (Nu am mai avut parte de micile proteste de la Paris!), despre presa românească (prezentă la nivelul posturilor publice de radio și tv)  și suedeză (care nu ne-a ocolit).

Aparent acesta este un articol laudativ și plictisitor. Un fel de Laudatio pentru organizatori. Ar putea fi și este; totuși mi-aș fi dorit și un pic de literatură comercială printre rafturi, acolo unde la loc de cinste stăteau autorii suedezi de crime fiction (adică romane polițiste sau thrillere) traduși în românește, dar nici un autor român din același gen literar – de exemplu Rodica Ojog-Brașoveanu, Lucia Verona, George  Arion sau Stelian Țurlea – și poate că ar fi fost loc și pentru romanul lui Adrian Cioroianu sau un SF semnat de Dănuț Ungureanu. Dar asta e doar o mică tristețe a mea…

PS: Un târg uriaș  (unii zic că e cel mai mare din Europa după Frankfurt) cu o impozantă suprafață dedicată volumelor de gastronomie – loc în care se gătea la majoritatea standurilor. Și să nu uit de nenumăratele mici cafenele și restaurante. Un spațiu destul de consistent pentru Rights Centre și un hotel turn uriaș în care se putea intra  direct dinspre pavilioane.