Cartile de management ne invata, in moduri sofisticate si cateodata greu digerabile, o regula altfel banala si a carei aplicare ne-ar simplifica viata: oamenii destepti rezolva mai intai lucrurile importante si abia apoi pe cele urgente. Minunat! Decat ca bietii publicitari sunt vaduviti de oportunitatea de-a alege.
Serviciile artistic-comerciale pe care le prestam au partea lor de farmerc specific. Dar au si particularitati incomode. Publicitarii trebuie sa faca zilnic slalom intre teme urgente si teme foarte urgente. Noi nu avem niciodata teme „an stand by”. Si toate briefurile noastre sunt in egala masura socotite importante. Publicitarii trebuie, de asemenea, sa stapanesca arta de a acorda atentie egala tuturor Clientilor. Din abc-ul nostru fac parte definitii care ne impiedica sa indragim mai mult un brand decat altul, sa avem preferinte in a crea pentru un Client sau altul. Limbajul nostru exclude referiri la „clienti mari” sau „clienti mici”. Si am invatat sa nu mai spunem „cheltuiala publicitara”, ci „investitie in brand”. E mai aproape de adevar. Bugetul unui Client nu-i un factor indejuns de obiectiv pentru a trasa ierarhii de importanta. Caci altfel de ce ne-am zbate in a ne inventa campanii sociale? Nu iubim neaparat mai mult un brand cu investitie mai mare in publicitate. Si s-a intamplat sa ne capatam satisfactiile din teme nesemnificative ca desfasurare mediatica sau ca buget de productie. Ce-i important, asadar? Lansarile de produse, ofertele promotionale, relansarile de branduri? Nu cumva invitatiile la un eveniment, schimbarea unui ambalaj, brosurile de prezentare capata si ele o importanta aproape cosmica in universul marginit in care respiram zilnic? Si-atunci? Cum aplica publicitarii notiunile de management? Ei bine, le nesocotesc.
Ne organizam in formule elastice, in nuclee suple de lucru si ignoram regula prioritatilor. Nu ne-o permitem, pur si simplu!
Un coleg de breasla reitera de curand paradoxul lumii publicitare romanesti. O lume care abunda in teme ce-si cer rezolvarea „urgent, perfect si cat mai ieftin”. Notiunile sunt incompatibile intre ele si doar cate doua. Cum facem atunci sa le impletim si respectam pe toate trei? Alegem, in faza intiala, sa contestam una dintre ele. Inutil! Apoi incercam sa le „andulcim” pe fiecare. Fortam usor limita deadline-ului, il nuantam pe „perfect” in „foarte bine” si-l transformam pe „ieftin” in „decent”. Din nou aparte, in felul nostru de publicitari entuziasti, reusim sa sfidam invatamintele ilustrilor si sa ne ridicam la standardele unei realitati complexe. Reusim, de fiecare data sa raspundem unor exigente mistuitoare, sa ne reinventam de dragul urmatoarei teme. Si ea foarte importanta.
Undeva, intre teoriile de management si practica zilnica ne-am pierdut stralucirea. Parem ca nu mai avem a invata mare lucru si totusi splendoarea domeniului nostru apune. Ne cautam modele in proximitate si am uitat sa evoluam. Concepem campanii mai multe, dar nu sunt proportional mai spectaculoase. Abordam mai profesionist temele si le invaluim in strategii coerente, dar continua sa scada ratingul in pauzele publicitare. Raspundem aproape mecanic functiei nostre primare, aceea de a promova si vinde produse, dar nu ne ridicam la asteptarile telespectatorilor, acelea de a-i amuza, de a-i distra. Sa fie de vina faptul ca ne consumam creativitatea si energiile in proces si nu in produsul muncii noastre? Sau este doar tranzitia de la publicitarii autodidacti la generatia urmatoare; mai tanara, mai proaspata, mai invatata?