1. Să te arunci în nemărginirea iubirii
„Lasă-ți lumea ta uitată”, iată un mod foarte direct de a-i face unei femei o propunere exorbitantă.
„Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe.” Chiar și un bărbat de azi, educat în spiritul aplombului și operativității în relațiile amoroase, nu poate rămâne decât uimit luând cunoștință de radicalitatea unei asemenea pretenții. Poetul nu o invită pe iubita lui la o plimbare sau la un spectacol, așa cum se crede că proceda un romantic în secolul nouăsprezece, în preliminariile iubirii, ci îi cere de la început să abandoneze totul și să-l urmeze. Nici măcar seducătorii din filmele americane, atât de lipsiți de prejudecăți, nu formulează asemenea solicitări tranșante. Escapada erotică este precedată cel puțin de o cină romantică, cea ce înseamnă petrecerea serii la restaurant, la o masă pe care se află vin roșu și lumânări aprinse.
Înțelegem însă repede că la Eminescu este vorba de un mod înalt de a înțelege iubirea și nu de sărirea unor etape. Femeia este chemată să participe la o aventură nemaitrăită vreodată, să se arunce în nemărginirea iubirii, de unde poate nu se va mai întoarce la viața dinainte.
De altfel, era imposibil ca poetul să vulgarizeze în vreun fel ideea de femeie, după ce i-a dat reprezentări de o grație și o diafanitate fără termen de comparație în poezia românească de până la el.
Recitind poezia Lasă-ți lumea… nu se poate să nu remarcăm și totala lipsă de explicații oferite cititorului. „Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie…” Poetul nu precizează cui anume se adresează, în ce împrejurări, cu ce șanse de a i se îndeplini dorința etc. Și nici nu aflăm, până la sfârșitul poemului, dacă propunerea lui neobișnuită a fost acceptată.
În mod surprinzător, însă, toată lumea înțelege din prima clipă că verbele la modul imperativ și persoana a doua singular fac parte dintr-un mesaj adresat iubitei. Despre cine altcineva poate fi vorba într-un poem în care nu ni se spune despre cine e vorba? Există oare ceva mai important decât dragostea? Această comunicare fără prea multe cuvinte cu cititorii, printr-un fel de scurt-circuit afectiv, ne face să simțim că iubirea are prioritate absolută în conștiința noastră și că este imediat inteligibilă. Laconismul poeziei sugerează universalitatea dragostei.
Ce se întâmplă până la urmă nu vom ști niciodată. Nu suntem puși în temă nici măcar cu răspunsul dat de femeie surprinzătoarei propuneri. Poemul este o propunere de la început până la sfârșit. Dar ea ne face să visăm, pentru că poetul descrie scene posibile trăite departe de lume. Așa cum Blecher va vedea întâmplări în irealitatea imediată, Eminescu vede întâmplări în virtualitatea imediată. Le vede – pentru a folosi unul dintre cuvintele sale preferate − aievea:
„Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime ‘n lume nu ne simte.// Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr’o rariște de fag.”
Foarte precis este gândită, ca de un coregraf, mișcarea celor doi îndrăgostiți.
„Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime ‘n lume nu ne vede.”
Nu este prima dată când Eminescu concepe un balet al dragostei. Cel mai celebru moment coregrafic gândit de el este acela care îi are ca protagoniști pe Cătălin și Cătălina din poemul Luceafărul:
„Cum vânătoru ‘ntinde ‘n crâng/ La păsărele lațul,/ Când ți-oiu întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu brațul;// Și ochii tăi nemișcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalț de subsuori/Te ‘nalță din călcâie…”
În Luceafărul acest menuet erotic, cu o ritmicitate mecanică și o evoluție previzibilă, face parte însă mai curând dintr-o comedie a dragostei, văzută de foarte sus de Hyperion. În poemul Lasă-ți lumea… reprezentarea coregrafică a iubirii nu are nimic parodic. De ce? Pentru că de data aceasta nu există martori:
„Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime ‘n lume nu ne vede.”
„Nime-n lume nu ne vede…” Se înșeală cine crede că acest vers exprimă pudoarea îndrăgostiților dintr-un alt secol. Nu este vorba de o dorință de intimitate, ci de o sete de exclusivitate și absolut, de o dragoste pură − neinterpretată, nerelativizată, neurâțită de martori.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire