Nu întuneric, ci o intensă lumină neagră
Un poet sărac, singur cu cărțile lui, într-o casă neîncălzită în timp de iarnă, lipsit de bani, de vin, până și de-o țigară, aceasta este situația descrisă în poemul Cugetările sărmanului Dionis. Luând cunoștință de ea, cititorului nu-i rămâne decât să se întristeze, cuprins de compasiune față de poet, sau să se indigneze ca un lider sindical, protestând împotriva inechității sociale, care face ca un creator să trăiască în condiții precare. Eminescu înlătură decis, de la primul vers, aceste posibilități de interpretare prozaic-umanitaristă a poemului. El tă tonul unei lamentații voioase pe tema sărăciei, în care de altfel se complace:
„Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună!”
Se remarcă, încă o dată, un simț al umorului, incompatibil, din perspectiva multora, cu eminescianismul. Calificat stereotip drept „pesimist” de generații succesive de profesori fără vocație și elevi plictisiți, Eminescu devine adeseori subiectul unor reflecții de genul „Știu că a fost un geniu, dar poeziile lui sunt prea triste.”
Nu sunt triste deloc. Chiar și în cele în care își exprimă dorința să dispară fără urmă, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată, poetul dezvoltă o energie morală ieșită din comun. Tristețea sa nu seamănă cu întunericul, ci cu o intensă lumină neagră. Refuzul existenței se arată a fi expresia unei mari vitalități ofensate. De altfel, o dovadă de vitalitate este chiar perfecțiunea poeziilor considerate „pesimiste”. Cine disprețuiește viața, cultura, comunicarea cu oamenii nu mai are resurse să caute cu ardoare „cuvântul ce exprimă adevărul.” La Geoge Bacovia pesimismul se infiltrează în chiar construcția poemelor. Versurile sale din ultimii ani sunt propoziții dezarticulate. Iar în cele din urmă nu mai găsim nici propoziții, ci cuvinte disparate, vestigii ale dezagregării unei vagi voințe de comunicare. La Eminescu, dimpotrivă, se investesc eforturi uriașe pentru a ajunge la coerență și monumentalitate.
Poetul, care pare un pesimist radical, este însuflețit, de fapt, de un optimism al creației. Dar chiar dacă nu credem în acest paradox, nu se poate să nu observăm ce multe momente de amuzament propriu-zis există în opera sa poetică, în toate variantele, de la umorul de idei și până la comicul de situație.
„Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună!”
Avem în acest vers un spectacol comic al decăderii. Garafa, de obicei plină cu vin, mai poate fi folosită doar ca suport pentru lumânari. Această schimbare a funcției unui obiect face parte din comedia sărăciei: cutia viorii ajunge cutie pentru nasturi, iar dantela de la rochia de mireasă a bunicii – cârpă pentru șters geamurile. În mod similar, garafa, care face parte din recuzita unor momente sărbătorești, dionisiace (atenție și la titlul poemului, Cugetările sărmanului Dionis), capătă acum un rol umil. Iar garafa însăși… garafa este pântecoasă. Eminescu a găsit adjectivul care accentuează pitorescul situației. Garafa pântecoasă evocă, fugitiv, dezlănțuiri orgiastice, cu băutori pântecoși, ca Falstaff al lui Shakespeare sau Pantagruel al lui Rabelais. O garafă zveltă și grațioasă, ca o cupă de șampanie, fie și transformată într-un sfeșnic, n-ar fi avut nimic comic. Dar o garafă pântecoasă ne umple de voie bună și creează o atmosferă de comedie care se păstrează până la sfârșitul poemului.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire