O năzărire, un vis fulgurant
Așa începe primul dintre cele trei sonete fără titlu sau, mai exact, cu titluri constând în cifrele romane I, II și III. Eminescu le-a legat unul de altul pentru că evocă, toate, o iubire pierdută în trecut. Avea 29 de ani, dar i se părea că în spatele său s-a adunat deja mult timp, o negură de vremi, din care încerca să salveze un chip de femeie.
Primul dintre sonete este singurul care se referă la interiorul unei locuințe, la acel spațiu intim descris de Valeriu Cristea în studiul său Spațiul în literatură, în opoziție cu spațiul deschis, nesfârșit, care nu oferă protecție.
Poezia lui Eminescu, în general, este una a spațiului deschis. Sonetul acesta se numără printre foarte puținele sale texte care vizualizează interiorul unei locuințe. „Afară-i toamnă…” Numai afară-i toamnă, în casă nu e nici un anotimp. Vrăjmășia vremii de afară face și mai intensă voluptatea refugierii într-un adăpost. Iar voluptatea este ritualizată: „Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;/ dar și mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri.”
Simțim nostalgia, rareori divulgată de Eminescu, a unei vieți de mic-burghez. El vorbește, în primele două strofe ale sonetului, în catrene, la persoana a doua, ca să creeze o atmosferă și să definească un stil de viață, ca să facă ușor de recunoscut situația de către cititor. Apoi, în terține, trece la persoana întâi; se descrie pe sine stând într-un jeț și visând în fața focului din cămin. Foarte repede atmosfera de viață mic-burgheză se spulberă. În locuința până atunci protectoare se revarsă – ca apa de mare într-o corabie spartă – misterul metafizic al existenței: „În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri.”
Ceea ce urmează este o năzărire, un vis fulgurant, o revanșă luată de poet împotriva realității: „deodat-aud foșnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri…/ iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.”
Când se întâmplă toate acestea, noi, cititorii, nu uităm: poetul stă singur în jețul lui. Iar „Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată”. Cu câtă artă folosește Eminescu cuvântul „frunză”: la singular! Nimeni nu reușește ca el să obțină maximum de efect din cele mai obișnuite cuvinte ale limbii române. În cazul acesta singularul cuvântului „frunză” devine surprinzător de expresiv. „Frunze-mprăștiate” ne-ar fi făcut să ne gândim la serviciul de salubritate. „Frunză-mprăștiată” ne ridică imediat în cerul poeziei.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire