Începutul poemului ca o ridicare de cortină
Poemul Melancolie reconfirmă aptitudinea de regizor și scenograf a lui Eminescu. El are și simț pictural, și simț muzical, dar excelează în arta punerii în scenă. Indiferent dacă știm sau nu că la șaptesprezece ani era sufleur și copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, remarcăm imediat, citind un poem ca Melancolie, că este familiarizat cu lumea teatrului. Că gândește, chiar, în limbaj teatral. Poetul recurge nu numai la cuvinte, ci și la situații și decoruri pentru a-și face cunoscută starea sufletească. Dacă ne este permis un joc de cuvinte, putem spune că reprezentarea a ceea ce simte devine o reprezentație.
Începutul poemului Melancolie seamănă cu o ridicare de cortină care dezvăluie publicului din sală un peisaj grandios și straniu:
„Părea că printre nouri s’a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă./ − O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie/ Și în mormânt albastru și ‘n pânze argintie,/ În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,/ Tu adorat și dulce al nopților monarc!”
În continuare, însă, spațiul scenei se extinde și mai mult, așa cum nu s-ar putea întâmpla niciodată într-o sală de teatru reală:
„Bogată în întinderi stă lumea ‘n promoroacă,/ Ce sate și câmpie c’un luciu văl îmbracă;/ Văzduhul scânteiază și ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.”
Din acest moment intervine inventivitatea regizorului care creează rapid o stare de spirit prin însumarea unor elemente concrete, bine alese, cu mare putere de sugestie. Nu este vorba doar de melancolie, cum indică titlul, ci de o atmosferă terifiantă. O atmosferă terifiantă compusă la rece, ca aceea din filmele lui Hitchcock:
„Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghiază,/ O cucuvaie sură pe una se așează,/ Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,/ Și străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge ‘ncet arama cu zimții-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale./ Biserica ‘n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,/ Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul −/ Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –”.
Un cimitir, o cucuvea, o clopotniță care trosnește, ca și cum ar fi bântuită de stafii, un vaier al clopotului, iscat din senin, o biserică în ruină și, în plus, vântul care șuieră prin ferestre sparte – iată un inventar complet al recuzitei cu care poate fi îngrozit un cititor. Dacă privim de aproape acest arsenal, descoperim augmentări ingenioase ale efectului produs de fiecare element. În cimitir, crucile sunt strâmbe, dovadă că ni se prezintă un cimitir vechi, aproape abandonat, pe care, în orice caz, oamenii nu-l mai țin sub control. Cuveaua, numită ca în basmele populare lugubre „cucuvaie”, are culoarea cenușii și stă pe una din cruci. Iar vaierul produs spontan de clopot rezultă, de fapt, din atingerea lui de zimții aripii unui demon aflat în zbor. Rar a mai gândit cineva o situație atât de înfricoșătoare. Diavolul este străveziu, ceea ce înseamnă confundabil cu aerul, invizibil, dar aripile lui au zimți care îi dau concretețe și ne fac să ni-l închipuim planând greoi prin văzduh, ca o reptilă cu aripi sau ca o pasăre din preistorie, păstrată în memoria noastră atavică. „Și străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge ‘ncet arama cu zimții-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale”. Greu de uitat versuri.
Așa cum este greu de uitat șuierul sinistru al vântului: „Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vântul −/ Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –”. Vântul nu țiuie pur și simplu, ci face vrăji, trezește și el din adormire forțe oculte și malefice.
Eminescu a convocat scenograful, maestrul de lumini, inginerul de sunet pentru a colabora la crearea unei atmosfere terifiante. Numai în piesele lui Shakespeare, cu o virtuală regie inclusă în text, mai găsim o atât de bine stăpânită artă a punerii în scenă. Citind poemul Melancolie uiți că citești și își vine să crezi că ai o viziune.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire