Îndrăzneala gândirii artistice
Un cunoscut al meu, cucerit de frumusețea pădurii prin care treceam cu mașina, mi-a recitat visător câteva versuri ținute minte din școală:
„Adormind de armonia/ Codrului bătut de vânturi,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”
L-am corectat: „bătut de gânduri”. „Bătut de vânturi” ar fi scris Alexandru Vlahuță. Dar poezia este a lui Eminescu.
Este vorba, bineînțeles, de poezia Dorința, scrisă în 1876, iar imaginea în discuție se află în ultima strofă a acestei poezii. Eminescu merge întotdeauna cu imaginația nu numai mai departe decât alții, ci și mai departe decât ne închipuim că se poate merge. „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri”… ne farmecă, dar înainte de a ne fermeca ne uimește prin îndrăzneala gândirii artistice. Surpriza este mărită tocmai de folosirea verbului „a bate” asociat de toată lumea, în mod curent, cu vântul: „bate vântul”, „loc bătut de vânturi” etc. După cuvintele „codru bătut de” îți vine automat în minte continuarea „codru bătut de vânturi”. Și tocmai pentru că această așteptare este contrazisă, sintagma „codru bătut de gânduri” ni se impune și reverberează în mintea noastră.
Titu Maiorescu a remarcat primul libertatea pe care și-o ia Eminescu de a introduce în imagistica sa abstracții, citând o comparație din poezia Venere și madonă, scrisă la numai douăzeci de ani: „Braț molatic ca gândirea unui împărat poet”. De obicei poeții compară ceva abstract cu ceva concret, pentru a-l ajuta pe cititor să-și reprezinte o idee greu de reprezentat. În Venere și madonă, el procedează exact invers, dintr-un fel de sfială de a atinge cu concretețea unei comparații obișnuite brațul Venerei. Plasticitatea propriu-zisă, oricât de expresivă, i se părea, probabil, brutală. În schimb, simțea că recurge la un penel extrem de fin, imaterial, utilizând ca termen de comparație pentru moliciunea brațului zeiței gândirea unui împărat poet.
Imaginea din Venere și madonă este în mod evident elaborată, fără legătură cu experiența vieții de fiecare zi. Cine știe, în fond, cum este gândirea unui împărat poet? Dar imaginea din Dorința, cu toată imaterialitatea ei, nu ne este străină. Dacă vreodată în viața noastră am fost într-o pădure, într-o pădure adevărată și nu în una folosită ca loc de distracție populară, ne aducem fără îndoială aminte acel freamăt discret al frunzișurilor, care pare iscat de altceva decât de vânt. Eminescu a fost foarte sensibil la fiorul peisajului. Citim în Freamăt de codru: „Tresărind scânteie lacul/ Și se leagănă sub soare”. Cunoaștem, fără îndoială, această tresărire a lacului, chiar dacă nu i-am dat importanță atunci când am sesizat-o. Iar dacă nu o cunoaștem, o vom recunoaște în viitor, când vom mai ajunge la un lac, la un lac adevărat, și nu la unul străbătut de bărci cu motor.
Dintre scriitorii care i-au urmat lui Eminescu în istoria literaturii române, numai Mihail Sadoveanu a mai avut această trăire metafizică spontană în relația cu natura. În Țara de dincolo de negură există o imagine care fără îndoială i-ar fi plăcut lui Eminescu: „Munții în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice”.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire