Harta ideală a României
Lectura în public a Doinei lui Eminescu creează de fiecare dată o atmosferă conspirativă. Nu putem asculta această poezie într-o stare de pură încântare estetică. Trăim, auzindu-i versurile scurte și energice, o înflăcărare stranie și avem și un sentiment de vinovăție, ca și cum am participa la un ritual interzis.
De ce? Pentru că în România, de multă vreme, de aproape două sute de ani, ești considerat suspect și ai de suferit dacă îți iubești țara. Eminescu se afla, încă din 1871, în evidența poliției secrete austriece pentru naționalismul său. După cel de-al doilea război mondial, o parte din opera sa a fost interzisă din cauza aceluiași naționalism, incriminat de data aceasta de regimul comunist, de pe poziția internaționalismului proletar. Iar în perioada postcomunistă, devotamentul său față de cauza românească este privit cu dezaprobare de adepții corectitudinii politice.
Nu va mai trece mult timp și vom ajunge să ascultăm Doina lui Eminescu noaptea, cu perdelele trase, așa cum ascultam înainte de 1989 postul de radio Europa Liberă. Este o situație aberantă, întrucât este vorba de poezie, nu de ideologie. Poetul ne propune un sentiment, nu un plan de acțiune politică. El își iubește țara cu o ardoare mistică și nimeni n-are dreptul să-i interzică, nici măcar post-mortem, această iubire. Cad în ridicol cei care îi reproșează că îi iubește numai pe români, nu și pe străini. Este ca și cum i-ar reproșa că o iubește numai pe Veronica Micle, nu și pe celelalte femei, făcându-se vinovat de discriminare.
Poezia începe cu o descriere a situației nefericite în care se află românii:
„De la Nistru pân’ la Tisa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”
Remarcăm, încă o dată, folosirea cu artă a singularului: „Tot Românul plânsu-mi-s-a”.
Deci nu „Toți Românii plânsu-mi-s-au”, ci „Tot Românul plânsu-mi-s-a”. Acest singular induce, cu o mare forță expresivă, ideea de coeziune. „Toți Românii” te-ar fi făcut să te gândești la un recensământ al populației. „Tot Românul” te instalează în spațiul poeziei. unde solidaritatea națională este trăită cu ardoare.
În continuare Eminescu trasează o hartă ideală a României, așa cum se păstrează în memoria sa afectivă. Ca să ne facă și pe noi să o vedem în imaginație, mișcă bagheta sa de profesor de geografie atemporală de la o extremitate la alta a țării, indiferent dacă granițele respective sunt recunoscute sau nu în mod oficial în prezentul poeziei:
„Din Hotin și pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin;/ Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii/ Și străinul te tot paște/ De nu te mai poți cunoaște;/ Sus la munte, jos pe vale,/ Și-au făcut dușmanii cale,/ Din Sătmar pân-în Săcele / Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul.”
Este o hartă a României de un dramatism răvășitor, întrucât are hotarele marcate nu cu creionul, ci cu imagini ale invaziei. Am văzut odată un cal rănit, căzut la pământ, pe care se asezaseră mii de muște. Forma sa de cal nu dispăruse, dar era redesenată de stratul de insecte fremătător. La fel de răscolitoare este imaginea României pe care ne-o oferă Eminescu în Doina.
Făceam observația că lectura în public a Doinei lui Eminescu creează de fiecare dată o atmosferă conspirativă.
Poate că nu întâmplător poezia, scrisă pentru o festivitate de inagurare a unei statui a lui Ștefan cel Mare la Iași, a fost citită de Eminescu – înainte de a fi tipărită – în fața membrilor Junimii, adunați în casa lui Iacob Negruzzi.
Era în ziua de 5 iunie 1883. România își cucerise independența, dar nu și întregul teritoriu la care avea dreptul. Este foarte probabil că și membrii Junimii au simțit, așa cum simțim noi azi, că li se transmite un mesaj tulburător, într-un regim de clandestinitate.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire