Cum trebuie citit discursul proletarului
Înainte de 1989, versul acesta putea fi auzit la orice serbare școlară, rostit de copii angelici care se încruntau și își agitau un pumn în aer, pentru a sugera ura împotriva orânduirii „burghezo-moșierești”. Poemul Împărat și proletar a fost intens folosit în scop propagandistic în timpul regimului comunist. Dar totul se baza pe un fals, pe decuparea tendențioasă din poem a discursului proletarului și trecerea sub tăcere a celorlate două discursuri, al împăratului și al poetului însuși.
În timpul lui Ceaușescu, un primar dintr-un oraș de provincie a avut ideea să instaleze la intrarea într-un parc bustul unui Eminescu tuns. Era în plină desfășurare, atunci, în toată țara o campanie împotriva „pletelor” și zelosul primar se gândise că ar face o salutară operă de educație oferindu-le tinerilor, drept exemplu de mare autoritate morală, capul ferchezuit după normele eticii și echității socialiste al unei personalități din istoria culturii românești.
De fapt, cu mult înainte de a fi dus la frizer la propriu, Eminescu a fost dus la frizer la figurat, pentru a i se compune o înfățișare pe măsura necesităților propagandistice ale regimului comunist. Și, bineînțeles, pe măsura educației estetice a propagandiștilor…
Grotesca ajustare se petrecea în anii 1948-1949, cu o febrilitate intensificată de apropierea celei de-a 100-a aniversări a nașterii poetului. Inițial se pusese chiar problema interzicerii cu desăvârșire a lui Eminescu, unele ediții din opera sa figurând pe lista neagră a cărților care nu mai aveau dreptul să facă parte din inventarul bibliotecilor publice. În scurtă vreme, însă, ideologii noului regim și-au dat seama că riscă să agite prea mult spiritele punând la index o operă sacralizată de români. Ei și-au schimbat direcția din mers și au hotărât să-l folosească pe poet ca instrument propagandistic.
Înainte de toate, „obiectivului” i s-a simplificat grosolan biografia. „Nefericirea” sa a fost prezentată ca rezultat al persecuțiilor la care l-au supus „exploatatorii”, nemulțumiți de vederile lui „progresiste”. Iar ca „exponent” al persecutorilor a fost indicat nimeni altcineva decât Titu Maiorescu. În același timp, din toată opera lui Eminescu s-au reținut numai câteva poeme, tendențios alese, pentru a fi repuse în circulație. La loc de cinste s-a aflat, bineînțeles, poemul Împărat și proletar, compus de poet la douăzeci și patru de ani, sub influența ecourilor din presă ale așa-numitei „comune din Paris” din 1871. Ideologii de serviciu ai partidului comunist au avut grijă, însă, repet, să falsifice textul, prin omisiune. Ei au ales dintr-un ansamblu bine gândit doar discursul proletarului, prezentându-l astfel, implicit, ca pe un discurs al lui Eminescu. În realitate, în adevăratul poem, vocea poetului – mai presus și decât cea a proletarului, și decât cea a împăratului – se face auzită abia în final, ca mesajul impersonal transmis muritorilor de undeva din ceruri:
„Al lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea,/ În inima oricărui i-ascuns și trăitor,/ Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire/ În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,/ Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor./ Astfel umana roadă în calea ei îngheață,/ Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viață/ Și arătând la soare-a mizeriei lui față –/ fața – căci înțelesul i-același la toți dat.”
Discursul proletarului, cuprinzând toate poncifele acestui gen de discurs (exploatarea omului de către om, religia – opiu al popoarelor, pledoaria pentru egalitarism, îndemnul la solidaritate adresat proletarilor de pretutindeni, instigarea la revoltă, disprețul față de o artă decadentă, preferința pentru construcții monumentale etc.), poate fi considerat, mai curând, o parodie.
În mod evident, poetul șarjează stilul chemărilor la revoltă prin care liderii mișcărilor de extremă stângă, de inspirație marxistă, instigau mulțimea împotriva elitei.
Apariția Cezarului, în partea a doua a poemului, aruncă de altfel în deriziune visul de răzvrătire al gloatei, care la vederea suveranului i se închină cu obediență:
„Pe malurile Seinei, în faeton de gală,/ Cesarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute d’echipajuri,/ gândirea-i n’o înșală;/ Poporul loc îi face tăcut și umilit.// Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută,/ Privirea-i ce citește în suflete-omenești,/ Și mâna-i care poartă destinele lumești,/ Cea grupă sdrențuită în cale-i o salută./ Mărirea-i e în taină legată de acești.”
După cum se vede, Cezarul nu apare nici pe de departe ca un personaj odios. Numai că, în a treia parte a poemului, și el, și oamenii de rând, priviți de foarte sus, i se înfățișează poetului ca bieți muritori, cuprinși de o agitație inutilă.
Prezentarea discursului proletarului ca un poem de sine stătător este, în concluzie, o mistificare grosolană. Și totuși, acest fragment a devenit în timp un fel de versiune oficială a poemului Împărat și proletar, figurând ca atare în manualele școlare și în diferite alte lucrări „educative”. Chiar și după 1989 a mai fost folosit în scop propagandistic în ziarul Socialistul al partidului lui Ilie Verdeț.
P.S. O întâmplare comică relativ recentă: Pe site-ul ziarului Gândul a fost postată o înregistrare video cu Cristian Tudor Popescu vorbind despre Eminescu. Pentru a dovedi că Eminescu era ateu, Cristian Tudor Popescu, în binecunoscutul său stil sentențios-patetic, citează un vers din Împărat și proletar: „Religia − o frază de dânșii inventată…” etc. Dacă ar fi citit poemul în întregime, publicistul ar fi văzut că versurile fac parte din discursul proletarului (urmat de două alte discursuri, al împăratului și al poetului) și că nu pot fi considerate nici pe departe o declarație a poetului.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire