Un mod țărănesc de reprezentare a spațiului
O fată, Blanca, află într-o bună zi, de la tatăl ei, că trebuie să plece la mânăstire:
„− Blanca, află că din leagăn/ Domnul este al tău mire,/ Căci născută ești, copilă,/ Din nevrednică iubire.”
Fata trebuie să ispășească, deci, o vină care nu este a ei, ceea ce provoacă indignarea cititorului. În plus, modul ei sfios de a protesta accentuează sentimentul că se face o nedreptate:
„− Nu voi, tată, să usuce/ Al meu suflet tânăr, vesel:/ Eu iubesc vânatul, jocul;/ Traiul lumii alții lese-l.// Nu voiu părul să mi-l taie/ Ce-mi ajunge la călcâie,/ Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.”
Remarcabil este modul sintetic în care poetul evocă viața la mânăstire. El ia în considerare exact acele elemente care fac ușor de recunoscut stilul de viață al călugărițelor: obligația lor de a-și tăia părul, chiar și unul lung până la pământ, recitirea ani la rând, până la orbire, a uneia și aceleiași cărți, renunțarea la lumina soarelui și scufundarea pentru totdeauna în obscuritatea unui lăcaș de cult.
Nimeni nu a rezumat vreodată mai bine soarta unei fete trimise împotriva voinței ei la mânăstire: „Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.”… Ca și în alte ocazii Eminescu folosește inspirat adjectivul „vânăt”, rar întâlnit la alți poeți.
Tatăl, dornic să-și țină făgăduiala făcută cândva lui Dumnezeu, nu se lasă înduplecat și o anunță pe fată că a doua zi, în zori, va pleca împreună cu ea către schitul vechi și sfânt. În replică, ea nu așteaptă zorii și pleacă de una singură, pe calul ei alb, oriunde și nicăieri. Își părăsește casa părintească și fuge – cum se spunea pe vremuri – în lume.
De altfel și Eminescu folosește expresia „în lume”, specifică unui mod țărănesc de reprezentare a spațiului. Geopolitica țăranului arhaic ia în considerare numai două categorii de spațiu; acasă și în lume. Iar poetul, care avea în degetul mic tot universul, respectă plin de înțelegere această naivă și atât de înduioșătoare reprezentare, așa cum se apleacă un rege când intră pe ușa scundă a unei case țărănești.
„Ea aude – plânge. – Parcă/ Îi venea să plece -n lume,/ Dusă de pustie gânduri/ Și de-un dor fără de nume.”
Nu se poate să nu observăm că personajul feminin al lui Eminescu pleacă de acasă nu numai din deznădejde, ci și atras de ceva nebulos. Este eterna poveste a „zburătorului”, pe care o vom găsi și în Călin, file de poveste și care ilustrează preferința poetului pentru o descriere delicată, abia sugerată, a ceea ce simte o fată când vine și pentru ea vremea dragostei.
Poemul, intitulat ca o poveste, Făt-Frumos din tei, are, după cum se vede un story, iar acest story are happy-end. Călărind la întâmplare, în direcțiile imprevizibile stabilite de drumurile și cărările care se desfășoară înaintea ei, Blanca îl întâlnește pe bărbatul care parcă o aștepta ca să o primească în brațele lui.
Dar apropierea dintre cei nu se realizează expeditiv, în stilul americănesc de azi, ci urmează un ritual al acceptărilor și refuzurilor, și el inspirat din cultura țărănească. Îmi răsună mereu în minte versurile populare „Du-te-ncolo, vino-ncoace,/ lasă-mă și nu-mi da pace!”. Exact aceasta este formula ludico-erotică pusă în aplicare și de cuplul eminescian, fata având bineînțeles atribuția simulării refuzurilor.
„Când cu totului răpită/ Se-ndoi spre el din șele,/ El înceată din cântare
Și-i grăi cu graiu de jele,// Ș-o cuprinde de călare –/ Ea se apără c’o mână,/ Însă totuși lui se lasă,/ Simte inima că-i plină.”
Cine crede că este vorba doar de o cochetărie feminină se înșeală. De fapt, femeia îl supune pe bărbat unei probe, participând astfel la selecția naturală. Dar trebuie spus totuși că severa examinatoare îl și ajută discret pe bărbat ori de câte ori acesta este gata-gata să cadă la examen. Tot ceea ce fac oamenii este privit de Eminescu cu o înțelegere superioară și cu un secret umor, așa cum privesc maturii joaca unor copii.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire