Sonoritatea versurilor și muzica ideilor
Eminescu poate descrie orice: interiorul camerei sărăcăcioase a unui poet, iatacul în care doarme o fată de împărat, alunecări cu viteza luminii în spațiul cosmic, agitația insectelor în iarbă, câmpuri de luptă cu mii de oșteni, apusuri de soare, păduri aplecate de vânt, fete care se oglindesc în apa unui lac, norii de pe cer, cu deplasarea lor lentă și, în general, tot ce mișcă-n lumea asta. Folosește în acest scop, cum s-a demonstrat matematic, puține cuvinte, pe care însă le combină ingenios și le exploatează la maximum.
Poetul descrie ceea ce a văzut, dar și ceea ce a visat. Peisajele din poezia sa sunt reale, dar și imaginare. Iar prin descriere, Eminescu poate face ca peisajele reale să pară imaginare, iar cele imaginare să pară reale. În poemul Crăiasa din povești un peisaj cu un lac obișnuit, înconjurat de trestii, de genul celui real, din apropierea casei sale părintești din Ipotești, este descris astfel încât pare ireal, de o frumusețe paradisiacă.
Poemul începe cu o imagine luată de sus, ca și cum un operator TV s-ar afla într-un elicopter și ar roti lent camera de luat vederi:
„Neguri albe, strălucite/ Naște luna argintie,/ Ea le scoate peste ape,/ le întinde pe câmpie.”
Ideea de „neguri albe” nu este produsul ambiției de a combina cuvinte cu sensuri opuse, pentru a-l uimi pe cititor, ci un mijloc de a descrie ceva foarte greu de descris și anume cețurile nopții. Deși strălucesc luminate de lună, ele rămân opace. Sunt un întuneric alb, materii rarefiate care obturează privirea chiar dacă sunt luminiscente. Ca de obicei, Eminescu înregistrează esența a ceea ce ne încântă din lumea înconjurătoare.
Poemul începe deci cu o imagine luată de sus. Apoi operatorul TV celest strânge cadrul, prin transfocare, și aduce în prim-planul atenției noastre lacul și fata de pe malul lui:
„Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mișcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină,// Dându-și trestia-ntr-o parte,/ Stă copila lin plecată,/ Trandafiri aruncă roșii/ Peste unda fermecată.”
Scena cu fata care stă aplecată asupra apei și aruncă în ea trandafiri roșii risca să pară convențional-romantică, dacă poetul n-ar fi descris în prealabil, cu o precizie de artist iluminat, întinderea de apă. Pe luciul lacului − scrie Eminescu − norii au urzit o umbră fină, ruptă de mișcări de valuri ca de bulgări de lumină. Priveliștea naturală are ceva dumnezeiesc, deși poetul nu i-a adăugat nimic. A știut doar să o vadă. Realismul de fond al reprezentării inspiră încredere cititorului și îl face să accepte și atitudinea teatrală a fetei.
Un istoric astăzi la modă, Lucian Boia, face afirmația exorbitantă și falsă că Eminescu și-a cucerit cititorii doar prin muzicalitatea versurilor lui. Când este tradusă poezia eminesciană își pierde – susține Lucian Boia – singurul ei atu, muzicalitatea, și nu spune nimic străinilor. Nimic mai departe de adevăr. Lăsăm la o parte faptul că mulți traducători talentați reușesc să reconstituie în alte limbi muzica limbajului lui Eminescu. Dar, cu sau fără muzică, poezia eminesciană seduce prin noutatea uimitoare a viziunii asupra lumii. Norii care filtrează lumina lunii, imaginea lor reflectată în lac asemănătoare cu o pânză fină și ruperea acestei pânze de mișcările apei ca de bulgări de lumină compun o priveliște care nu pierde aproape nimic prin traducerea poeziei într-o altă limbă. Când citim „bulgări de lumină” auzim o muzică a ideilor care nu are nicio legătură cu sonoritatea propriu-zisă a versurilor.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire