Presupusul idealism al poeților de altădată
Trecutul e măreț, iar prezentul – meschin. Această credință a lui Eminescu nu i-a putut fi clintită niciodată, de nimic. În poemul Epigonii el glorifică modesta literatură română din secolul optsprezece și prima jumătate a secolului nouăsprezece și o tratează cu dispreț pe aceea din timpul lui, care ar fi meritat cu adevărat glorificată.
Bineînțeles, Eminescu nu procedează ca un critic literar, ca Titu Maiorescu, de exemplu, care denunțase amatorismul poeziei pre-junimiste, găsind demnă de interes doar poezia lui Vasile Alecsandri și pledase pentru un nou mod de a scrie poezie, printre preferații lui numărându-se chiar Eminescu. Cu alte cuvinte, poetul nu analizează textele în sine, ci evocă presupusul idealism al scriitorilor de altădată, în comparație cu mediocritatea afectivă a contemporanilor săi:
„Iară noi? noi, epigonii? … Simțiri reci, harfe sdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic// Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă,/ Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă, / Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni./ S’a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;/ noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;/ Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”
Eminescu se remarcă, în numeroase privințe, prin clarviziune, dar în judecarea trecutului nu mai este deloc clarvăzător. Îl stăpânește o iluzie sau, mai exact spus, se lasă el cu voluptate în voia unei iluzii, dintr-o înnăscută dorință de măreție. Poetul nu poate să-i considere personaje legendare pe oamenii din jurul său. De ce? Pentru că îi vede. Pe cei din trecut nu-i vede , ci doar și-i imaginează pe baza unor informații filtrate de cronici și legende.
Oamenii politici din vremea lui, pe care îi asculta, ca ziarist, vorbind în Parlament pe teme dintre cele mai prozaice sau despre care citea în presă că fac aranjamente suspecte nu puteau să-i inspire admirație. Îi inspirau, dimpotrivă, un dispreț sincer. C. A. Rosetti (Constantin Alexandru Rosetti), care ar fi putut fi privit de poet ca un erou, pentru că după revoluția din 1848, fusese urcat de turci cu forța într-un tren, alături de alți revoluționari, și dus în afara țării, ca un proscris, C.A. Rosetti, deci, liberal cultivat, îndrăgostit de România, pe care voia să o modernizeze este portretizat caricatural de Eminescu. Pentru că era exoftalmic, are parte – în Scrisoarea III – de o reprezentare grotescă, este adevărat, foarte expresivă și tocmai de aceea greu de uitat: „Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască/ Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.”
Dacă ar fi trăit cu patru sute de ani în urmă, Eminescu n-ar fi fost încântat nici de Ștefan cel Mare și ar fi avut, poate, nostalgia lui Alexandru cel Bun. Ne putem amuza imaginându-ne cum ar fi reacționat dacă ar fi citit stenogramele – să le spunem așa – discuțiilor dintre Ștefan cel Mare și sfătuitorii săi apropiați.
În poemul Epigonii, scriitori fără valoare din trecut sunt omagiați numai pentru că sunt din trecut. Țichindeal, Sihleanu, Bolliac și toți ceilalți poeți așezați de Eminescu în panteonul poeziei nu mai reprezintă azi nimic pentru cititorul român. Dar Eminescu și contemporanii săi, Caragiale, Slavici, Creangă sunt pentru toată lumea clasici aureolați de glorie. Tocmai despre această generație glorioasă, din care face și el parte, Eminescu are o părere iremediabil proastă:
„Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”… Ce eroare de apreciere! Luăm act de orbirea temporară a unui geniu. Orbire care a oferit unor autori insignifianți dinaintea lui șansa nesperată de a rămâne nemuritori, prin înregistrarea lor în poemul Epigonii.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire
Fotografia autorului de Eduard Enea