O poezie greșit înțeleasă
Când eram adolescent, poezia Criticilor mei mi se părea expresia unui dispreț justificat față de criticii literari, considerați și de mine sterili și inutili. Acest mod primitiv al meu de a gândi își poate găsi o scuză în faptul că pe atunci critica literară era o instanță sumbră care sancționa nemilos orice abatere de la decalogul realist-socialist al creației literare. În plus, comentariile critice reproduse în acea perioadă în manualele școlare erau scrise în limba de lemn a propagandei comuniste, ceea ce le făcea să pară grotești prin raportare la limbajul plin de grație al poeziei. Mai târziu, însă, luând cunoștință de adevărata critică literară, și devenind (culmea!) eu însumi critic literar, m-am întrebat cum a fost posibil ca un mare poet, unul dintre cei mai mari ai lumii, să repudieze critica literară într-un mod atât de simplist.
M-am întors la text și am constatat că, de fapt, numai două versuri din întregul poem se referă explicit la critici: „Critici voi, cu flori deșerte,/ Care roade n-ați adus”. În rest este vorba despre dramatismul actului creației, care nu înseamnă nici pe departe să înșiri „cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Și am mai remarcat că, încă de la titlu − Criticilor mei − sunt invocați criticii lui Eminescu și nu criticii în general. Criticii lui Eminescu, adică acei comentatori obtuzi care semnalau în poezia lui inadvertențe, rime imperfecte, construcții lexicale neobișnuite.
Eminescu are o părere proastă despre criticii săi (cu sensul de cei care îl criticau fără să-l înțeleagă, animați doar de dorința de a-l minimaliza). Acelor critici le explică, agasat ca un profesor de elevii superficiali și neatenți, ce este, în esența ei, poezia.
Întrucât poezia Criticilor mei a apărut pentru prima oară în 1884 (în volumul alcătuit de Titu Maiorescu: „Poesii de Mihail Eminescu, Editura Librăriei Socecu & Comp. – București”, 1884 și, aproape simultan, în revista Convorbiri literare din 1 februarie 1884), se poate presupune că poetul era deja consacrat când a scris-o și că acumulase destulă experiență de poet valoros supus contestării. În realitate, după cum au demonstrat cercetătorii cronologiei operei sale, idei asemănătoare cu cele din Criticilor mei sunt identificabile și în texte anterioare și anume în ciornele Scrisorii a II-a, în postuma Icoană și privaz și chiar într-o scrisoare adresată lui Slavici, din 1876.
Poezia nu trebuie înțeleasă deci ca o revanșă luată împotriva unor denigratori, ci, mai degrabă, ca o profesiune de credință concepută în replică la prejudecata că opera unui poet înseamnă versificare. Eminescu face în Criticilor mei dezvăluiri surprinzătoare în legătură cu condiția de poet. Îi invită pe cititori să-i… viziteze lumea interioară, ca să vadă cum și cu ce mobilizare a gândirii se creează versuri demne de atenție. Din acest punct de vedere, poezia Criticilor mei poate fi considerată o „zi a porților deschise”.
Citită superficial și fără legătură cu ceea ce urmează, prima strofă a poeziei pare o reprezentare a competiției dintre autori:
„Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte.”
În realitate, este vorba de o altă competiție și anume aceea dintre ideile (în sensul larg al cuvântului) din mintea unui poet. „Toate cer intrarea-n lume, cer veșmintele vorbirii”:
„E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înșirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune.// Dar când inima-ți frământă/ Doruri vii și patimi multe,/ Ș-a lor glasuri a ta minte/ Stă pe toate să le-asculte,/ Ca și flori în poarta vieții/ Bat la porțile gândirii,/ Toate cer intrare-n lume,/ Cer veștmintele vorbirii.”
Această supraofertă de idei (adevăruri, emoții, elanuri) care „cer intrarea-n lume” este inedită pentru mulți autori, de ieri și de azi, care se chinuiesc la masa de scris, în căutarea a ceva demn de comunicat lumii. Nu întâmplător pe prima pagină a unor cărți sau pe genericul unor filme se poate citi „După o idee de…”. Ideile necesare pentru crearea unei opere − mai ales în vremea noastră – se și… cumpără.
Pentru Eminescu problema nu este găsirea unor idei, ci strădania de a le selecta și exprima. De a le selecta cu spirit critic și a le exprima cu precizie:
„Pentru-a tale proprii patimi,/ Pentru propria-ți viață, / Unde ai judecătorii,/ Ne-ndurații ochi de gheață?// Ah! atuncea ți se pare/ Că pe cap îți cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”
„E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune”… Acesta este mesajul adresat criticilor care apreciază exclusiv perfecțiunea formală, ușor de atins de un autor prin punerea acțiunii de versificare pe pilot automat.
Întrebarea deznădăjduită a marelui poet – „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?” – este tulburătoare, ca și celebra reflecție dubitativă a lui Hamlet pe tema vieții și morții: „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”. Când citim poezia Criticilor mei ni-l putem închipui pe Eminescu declamând: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?, aceasta-i întrebarea.”
Nu întâmplător Titu Maiorescu, alcătuitorul ediției de Poezii din 1884, a așezat această poezie la sfârșitul volumului, ca pe o replică finală.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire