Sentimentul românesc al morții
„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi”. Poemul care începe cu aceste versuri arhicunoscute, recitate la diverse întâlniri cu publicul de actori cu voci grave și melodioase, trezește în noi amintirea a ceea ce am simțit când ne-am aflat în fața unui mormânt. A ceea ce am simțit mai profund și mai răscolitor, în momentele noastre de reculegere, neinfluențați de cărți sau de filme.
Experiența vizitării unui cimitir poate fi reprezentată în multe feluri: ca o lugubră descindere în lumea morților (așa cum o întâlnim în romanul gotic, plin de schelete și strigoi), ca o participare la o formalitate îndeplinită elegant și expeditiv (de genul ceremonialului înhumării din filmele americane), ca o refugiere într-un spațiu al naturii lăsate în pace de oameni, cu copaci bătrâni și păsări ciripind nestingherite (reminiscență a unor lecturi drin proza rusească) etc.
În O, mamă… atmosfera este cu totul alta. Așa cum există un sentiment românesc al ființei, există un sentiment românesc al morții. Mulți dintre noi l-am uitat, dar el ni se reactivează printr-un efort de anamneză. Îl regăsim înregistrat cu mare intensitate și finețe, pentru totdeauna, în poemul eminescian.
În fața mormântului mamei, poetul intră în comunicare imediat cu ființa iubită, des-ființată cu câtva timp în urmă și transformată prin îngropare într-o abstracție. Este o comunicare stranie, între o prezență și o absență intensă, chemătoare. Mama cea de altădată, mama în viață este portretizată printr-un singur cuvânt, „dulce”, stilizare extremă, amintind de reducerea păsării − de către Brâncuși − la o formă aerodinamică. Este riscantă și spectaculoasă încercarea lui Eminescu de a transforma un adjectiv banal, folosit excesiv de autorii de… dulcegării din epocă, în principalul atribut al mamei. Și iată că încercarea (ca de obicei) îi reușește. „Dulcele” se spiritualizează, sub presiunea a ceea ce așteaptă poetul de la el, devenind ideea însăși de mamă, sinteză de ocrotire, tandrețe, bunătate, răbdare și înțelegere. Un tată n-ar putea fi niciodată dulce. Dacă i s-ar spune așa, caracterizarea ar părea ironică („ce tată dulce, mi-a dat bani de buzunar!”).
Din perspectiva lui Eminescu (și a noastră, a celor din această parte a lumii), orice moarte, chiar și una petrecută recent, pare îndepărtată în timp, pierdută „în negura de vremi”. Distanța propriu-zisă, dintre rătăcitorul Esenin, de exemplu, și mama lui, rămasă într-un sat din Riazan, este insignifiantă, prin raportare la distanța metafizică, descurajatoare, dintre Eminescu și femeia care i-a dat cândva viață, aflată la un pas de el, sub „cripta neagră”.
Specific românească este și sugestia de sfințenie pe care o dă un mormânt. Imaginea omului îngropat în el nu mai are − pentru cunoscuții săi – nimic lumesc. El apare – chiar și judecat retrospectiv – ca un personaj hieratic, ca un practicant al ascezei absolute, ca un om de o bunătate fără magini, împăcat cu toată lumea. (Tocmai de aceea „cimitirul vesele de la Săpânța” mi se înfățișează mai curând ca un kitsch cu utilitate turistică, decât ca o ilustrare a voioșiei românești.) Nu întâmplător Eminescu numește „sfânt” mormântul mamei.
Poetul interpretează inspirat „freamătul de frunze” ca o chemare difuză venită din lumea de dincolo. Nu recurge, ca un inginer de sunet din vremea noastră, la vaiere, gemete și muzici celeste pentru a compune sonorul acelei lumi. Pleacă de la ceea ce oricum se aude necontenit în preajma unui mormânt, „freamătul de frunze” și îi dă un sens tulburător.
Remarcabilă este și crearea sentimentului de eternitate. Numai Kant a mai reușit să ia un asemenea instantaneu al veșniciei, folosind însă terminologia filosofică. Eminescu utilizează mijloace poetice pentru a ne face să întrevedem, preț de câteva secunde, irealitatea timpului fără sfârșit:
„Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Ce prietenoasă, ce tandră, ce melancolică reprezentare a eternității! Ce lințoliu de frumusețe literară țesut din cuvinte pentru a înveli în el trupul neînsuflețit al unei ființe iubite!
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire