Un secret pe care aproape ne e teamă să-l aflăm
„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate/ Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,/ Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;/ Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic”.
Bătrânul dascăl evocat de Eminescu în Scrisoarea I pare și el unul dintre personajele comediei umane care are drept scenă ( imensă, luminată de Lună) planeta Pământ. La prima vedere și acțiunea lui suferă de insignifianță: „Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,/ Altul caută în lume și în vreme adevăr”. Și totuși, totuși, poetul îl privilegiază, decupând imaginea lui și aducând-o în prim-plan. Portretul pe care i-l face din câteva linii este sintetic-expresiv, greu de uitat. Îmbrăcat prost, înfrigurat, cu vată în urechi, „bătrânul dascăl” se lasă absorbit de calculele lui interminabile. Și, surpriză: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic.”
Remarca este duios-ironică, la o primă lectură. Parcă auzim comentariul în surdină al poetului: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ [bătrânul dascăl își închipuie în mod hilar că] Universul fără margini e în degetul lui mic.”
Dar ceea ce citim în continuare dovedește că, departe de a-și persifla personajul, Eminescu îl admiră, așa cum îl admirăm noi azi pe Stephen Hawking, care, paralizat aproape complet, imobilizat într-un scaun cu rotile, reușește să vadă până foarte departe în timp și să-și reprezinte originea Universului. Da, Universul fără margini chiar e în degetul mic al bătrânului dascăl! „Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,/ Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;/ Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”
Urmează douăzeci de versuri fără egal în poezia lumii, douăzeci de versuri care ne taie respirația prin frumusețea lor și, în același timp, ne înfricoșează, conținând un secret pe care ar fi fost bine, poate, să nu-l aflăm:
„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ Pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fășii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…/ De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit./”
Eminescu, cunoscut pentru obsesia sa de „a găsi cuvântul ce exprimă adevărul”, exprimă aici idei foarte greu de exprimat. O soluție la care recurge o constituie alăturarea unor afirmații care se contrazic flagrant, sfidând logica și care totuși, împreună, dau o sugestie fulgurantă despre pre-istoria Universului: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”; „Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns”. Imediat după ce apasă pe clapa unui enunț, înainte de a se stinge rezonanța lui în conștiința noastră, Eminescu apasă pe clapa unui enunț cu sens opus. Pentru o clipă auzim muzica stranie a unui supradevăr, realizat din contopirea unor adevăruri contrarii, incompatibile din perspectiva logicii aristotelice (Tertium non datur). Procedeul a fost folosit și în Rugăciunea unui dac, într-o încercare similară de a schița o cosmogonie („Pe când nu era moarte, nimic nemuritor”; ”Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna”).
Matematicianul Solomon Marcus mi-a explicat odată că adevărurile științifice nu sunt întotdeauna adevăruri de bun-simț, că uneori ele chiar contrazic bunul-simț. Oamenii cred, de exemplu, că frigiderul fabrică frig, deși în realitate aparatul nu face decât să elimine căldura din interiorul lui.
Această evadare din prizonieratul bunului-simț o practică și Eminescu, care nu numai că avea o educație științifică, dar regândea ideile primite, neintimidat de verosimilitatea, răspândirea sau prestigiul lor.
O mare admiratoare a lui Eminescu, cercetătoarea de origine indiană Amita Bhose, stabilită în România și bună cunoscătoare a limbii române, a identificat o similitudine între cosmogonia lui Eminescu și aceea din Imnul creațiunii din Rig-Veda.Nu este o presupunere fantezistă (de genul celor făcute de alți cercetători, care văd în Eminescu un fel de mag al cunoașterii, chiar și un autor de profeții ca Nostradamus), ci de o apropiere cu totul plauzibilă, în condițiile în care poetul a tradus exact Imnul creațiunii direct din sanscrită:
„Atuncea neființa, ființa nu erau/ A aerului mare, boltitul cort din ceriu/ Ce-acoperea atuncea?… Și-n ce se ascundeau/ Acele-acoperite… Au în noianul apei/ Au în genune…/ Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor/ Și noaptea-ntnnecată de ziua cea senină/ Nu era despărțită/ Și fără de răsuflet sufla în sine însuși/ Ne mai numitul Unul…”
Amita Bhose remarcă, uimită, „cu câtă exactitudine Eminescu a tradus termenii sanscriți; uneori traducerea sa a întrecut și pe cea germană sau engleză, realizată de autori atât de cunoscuți”.
Dar în afară de fidelitatea traducerii mai trebuie remarcată capacitatea lui Eminescu de a regândi textul vedic, de a-l integra într-o viziune proprie, de a-l face să devină al său. Versul „Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor” nu mai aparține unui imn din îndepărtata Indie, dinainte de Christos, ci intră deja în componența operei unui poet român din secolul XIX e.n.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire