Un specialist în „al umbrei întuneric”
„O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult”. Sunt oameni cultivați care cred că că acest apel insistent, implorator este adresat de poet iubitei. Iar unii dintre ei își închipuie că, dimpotrivă, iubita este cea care cere să nu fie părăsită..
În realitate, rugămintea vine din partea pădurii și se adresează copilului care a fost cândva poetul. Nu trebuie multă hermeneutică pentru a înțelege situația, este deajuns să citim poezia până la sfârșit (așa cum puțină lume face): „Astfel zise lin pădurea,/ Bolți asupră-mi clătinând”.
Este singura dată când poetul își imaginează pădurea vorbind. De obicei, în versurile lui, limbajul pădurii este un murmur, un freamăt, o muzică difuză („adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri”…). Cu gustul lui sigur, Eminescu nu recurge nici de această dată la o personificare propriu-zisă, care i-ar putea provoca cititorului un zâmbet ironic (cum ar fi să ne imaginăm o pădure cu ochi și gură?). El face doar o schimbare de perspectivă; în loc să evoce, ca de obicei, copilăria așa cum i-a rămas lui în amintire („Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor…”), încearcă să se imagineze pe sine așa cum putea fi văzut din afară. În loc să declare, cuprins de nostalgie, că iubea pădurea, dezvoltă ideea că pădurea îl îndrăgise pe el, că îl privea la nesfârșit și îi făcea daruri: „Și prin vuietul de valuri,/ Prin mișcarea naltei ierbi,/ / Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi”.
Datorită acestei schimbări de perspectivă, îl „vedem” și noi pe copilul căminarului din Ipotești pierdut în pădure: „În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinț,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți; /…/ Eu te văd răpit de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ În a apei strălucire/ Întinzând piciorul gol”.
Sunt câteva lucruri de spus în legătură cu acest portret (făcut unui copil de o pădure!). Versul „În al umbrei întuneric” ne atrage imediat atenția prin … obscuritate. Este enigmatic și pare și pleonastic. Pentru cine cunoaște însă dintr-o experiență proprie „al umbrei întuneric” din pădurile Bucovinei (Țara fagilor) sau, pentru cine are doar sensibilitate și imaginație, este evidentă deosebirea dintre întunericul lăsat peste lume după asfințirea soarelui („Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva.” – Tudor Arghezi) și întunericul creat de umbra unor arbori înalți și deși. Acesta din urmă este un întuneric străveziu, un întuneric verde, un foșnet de întuneric. Pădurea stă scufundată de sute de ani în întunericul creat de ea însăși. Pentru anglo-saxoni și germani (pentru Shakespeare, de exemplu), acest întuneric este sumbru. Pentru latini (de pildă, pentru Dino Buzzati) este ocrotitor.
Eminescu este, s-ar putea spune, un specialist în „al umbrei întuneric” , nimeni de la noi (poate doar autorii anonimi ai poeziei populare), nu a mai reprezentat în poezie atât de inspirat încrederea desăvârșită, cu o nuanță mistică în codrul mare și atotputernic, care oferă azil sentimental visătorilor și îndrăgostiților.
Din pădurea lui Eminescu nu lipsesc niciodată izvorul („care tremură pe prund”), lacul (la care ajunge printre crengi lumina și care „scânteie în soare”). Într-o poezie postumă apare o fată blondă („bălaie”) care se privește în lac și, plictisită parcă de propria ei imagine, o tulbură cu vârful piciorului desculț. Această scenă plină de grație este preluată în poezia O, rămâi…: „Eu te văd răpit de farmec/ Cum îngâni cu glas domol,/ În a apei strălucire/ Întinzând piciorul gol”.
Un coregraf ar putea să se inspire din poezia alui Eminescu.
Surprinzătoare și în același timp cuceritoare este imaginea tânărului „cuminte” (nu nonconformist, rebel sau boem cum le place poeților – Rimbaud, Esenin – să se reprezinte pe ei înșiși). Personajul liric al lui Eminescu este contemplativ, captivat de frumusețea lipsită de sens – sau având un sens indescifrabil − a lumii („urând esența vieții, iubesc ale ei forme”). Avem din nou ocazia să remarcăm aptitudinea poetului de a face o investiție imensă de semnificație într-un cuvânt obișnuit, lipsit de distincție, adjectivul „cuminte” (și având chiar, pentru noi, oamenii de azi, ceva minimalizator: X scrie o poezie cuminte etc.).
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire