Poetul și viteza luminii
Poezia La steaua este menționată ori de câte ori se vorbește despre surprinzătoarea competență științifică a lui Mihai Eminescu, care nu numai că era la curent cu ideile științifice ale vremii lui, dar avea și propriile lui teorii (unele confirmate post-mortem):
„La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.// Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.”
Poezia nu este însă bine aleasă pentru a ilustra cultura enciclopedică a poetului. Singura idee științifică din cuprinsul ei este aceea conform căreia distanțele dintre corpurile cerești sunt atât de mari încât până și lumina, cu viteza ei inimaginabilă de 300.000 de kilometri pe secundă, are nevoie de mii de ani ca să le străbată. Nu întâmplător, astronomii măsoară în ani-lumină distanțele cosmice, fiindcă altfel ar trebui să folosească numere cu multe zerouri. Conștienți de această imensitate a universului, putem ajunge logic la concluzia că unele stele s-au stins demult, dar încă strălucesc pe cer, dând impresia că există, pentru că lumina pe care au emis-o cândva intră cu întârziere în raza vederii noastre.
Eminescu nu rămâne la acest raționament, pe care l-ar fi putut face aproape oricine, ci îl reprezintă poetic, dând dovadă, încă o dată, de virtuozitate în folosirea cuvintelor. Punând într-o simetrie neașteptată câteva verbe cunoscute de toată lumea – a fi, a muri, a se zări, a se sui, a vedea – el construiește o schemă fosforescentă a paradoxului, pe care, după lectura poeziei, nu îl vom mai uita:
„Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e.”
Versurile „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e” fac parte dintre acele versuri definitive care se păstrează în cutia de valori a culturii oricărei țări.
Apoi, poetul merge și mai departe, explicând cum funcționează paradoxul în viața afectivă:
„Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă.”
În felul acesta el atinge o coardă emoțională, care vibrează chiar și în conștiința celor neinteresați de astronomie. Văzând o similitudine între un fenomen de anvergură cosmică și trăirile oamenilor, Eminescu omagiază, în spirit renascentist, ființa umană, face din ea un univers.
În manuscrisele eminesciene se găsesc multe însemnări referitoare la matematică, economie, chimie, fizică, astronomie, biologie etc., iar în poezia și proza lui – ipoteze geniale fulgurante, care par să anticipe teoria relativității a lui Einstein sau reprezentări ale originii Universului asemănătoare cu teoria big-bang-ului dezvoltată de Hawking. Toate acestea sunt însă un combustibil abstract cu ajutorul căruia poezia lui Eminescu ia altitudine. Nu trebuie judecate în sine, ca o operă științifică, deși unii comentatori au tendința s-o facă, purtați pe aripile admirației față de poet.
Încă din 1934, într-un articol din Adevărul literar și artistic, G. Călinescu afirma tranșant în legătură cu Eminescu că avem obligația „a-i studia singurul lucru care merită amintirea și anume poezia”. Iar referitor la poezia La steaua, explica în Istoria literaturii române de la origini până în prezent din 1941: „Chiar când, ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienței, dar ale unei experiențe deductive cu mijlocirea calculului, mintea, ieșită din relațiile ei strâmte, se înspăimântă și legea străbaterii lumii siderale devine un mister producător de fioruri poetice.”
Dacă, prin absurd, am afla cândva de la oamenii de știință că lumina străbate, de fapt, instantaneu orice distanță, vechea teorie despre viteza luminii și-ar pierde valabilitatea. Poezia lui Eminescu – nu.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire