Fata care se îndrăgostește de ea însăși
După prima noapte din viața ei petrecută cu un bărbat, tânăra fată de împărat din Călin (file din poveste) se simte cu totul alta, devine conștientă de propria-i feminitate, se îndrăgostește de ea însăși. Este un portret psihologic pe care poetul îl face cu seriozitatea unui Balzac (și, bineînțeles, cu mijloacele unui poet).
Mereu ne închipuim că Eminescu, cu privirea îndreptată spre stele, nu-i vede pe oameni. În realitate, el vede tot. Numai că nu-l interesează tot. Mi-aduc aminte ce mi-a spus odată Nichita Stănescu. Eram la o masă, la Athénée Palace, unde poetul cu înfățișare de zeu nordic își invitase prietenii ca să sărbătorească primirea unui premiu literar. La un moment dat l-am surprins pe unul dintre invitați, un foarte popular prozator și cronicar sportiv, cum ascundea în servietă două sticle de whisky, știind că totul va fi plătit de Nichita Stănescu. Aveam 23 de ani − și intransigența morală a acelei vârste − și mă întrebam dacă trebuie sau nu să divulg fapta rușinoasă. Nichita Stănescu mi-a spus ocrotitor-tandru: „Nu te mai frământa! Să nu crezi că nu am văzut! Văd tot. Dar nu are nicio importanță. Dacă pe el asta îl bucură, mă bucur că se bucură.”
Sunt multe observații profunde privind psihologia unor oameni dintre cei mai diferiți în poezia lui Eminescu.Te și întrebi, descoperindu-le, când a avut timp poetul să înțeleagă atâtea despre semenii săi (la poemul Călin, de exemplu, a lucrat cu intermitențe între 1871 și 1876, ceea ce înseamnă între 21 și 26 de ani!). Deocamdată să admirăm finețea și grația cu care își reprezintă Eminescu narcisismul fetei recent transformate în femeie:
„Și de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, / Când cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă,/ Subțiindu-și gura mică și chemându-se pe nume/ Și fiindu-și sie dragă cum nu-i este nime-n lume,/ Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă/ Cum că ea − frumoasa fată − a ghicit că e frumoasă.”
S-a remarcat faptul că puțini prozatori români sunt capabili să descrie sau să analizeze convingător viața sufletească a unui personaj feminin. Cei mai mulți o înfrumusețează neverosimil, prin idealizare, iar alții, misogini, o simplifică până la caricatură. Iată că un poet înțelege înaintea lor și mai bine decât ei ce se petrece în sufletul unei femei la scurtă vreme după ce a devenit femeie. Prima ei noapte de dragoste este înregistrată ca un succes. Și ca un motiv de neliniște, de curiozitate, de regret, de teamă, de speranță, dar mai ales ca un succes. Puterea ei de atracție a fost confirmată!
Năzuințele nebuloase din perioada nubilității, dorința nedeclarată, dar intensă a fecioarei de a fi aleasă de un bărbat, temerea că nu va fi, pentru că nu știe dacă este cu adevărat frumoasă sau doar i se pare (așa cum uneori i se pare că este cu desăvârșire urâtă), toate acestea au rămas simple amintiri. Experiența a fost făcută și a reușit! Mijloacele de seducție au funcționat!
După trecerea cu bine a acestui examen de admitere în condiția de femeie, ea îi este recunoscătoare propriului ei trup. Îl privește cu ochii cu care își închipuie că l-a privit bărbatul, îl mângâie, îl iubește:
„Ce șoptește ea în taină, când privește cu mirare/ Al ei chip gingaș și tânăr, de la cap pân’ la picioare?/ «Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător/Și strângându-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor…/ Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi/ Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz/ Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,/ Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut./ Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz −/ Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?/ Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,/ E temeiul că acestea fericit pe el îl fac./ Și mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui −/ Gură tu! învață minte, nu mă spune nimănui,/ Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,/ Doritor ca o femeie și viclean ca un copil!»”
Ca întotdeauna când face tabloul unei femei, Eminescu folosește pensule subțiri și culori diafane. În plus, imaginează atitudini care par gândite de un coregraf:
„Și de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi/ Singurică-n cămăruță brațe albe eu întinz/ Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut,/ Și zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.”
Cum reușește Eminescu să înțeleagă lumea dintr-o perspectivă realistă și, în același timp, să-i evidențieze sublimul, iată un secret de fabricație pe care ar fi bine să-l cunoască și poeții de azi, care cred că dau dovadă de realism (hiperrealism, minimalism etc.) numai dacă spală realitatea de poezie.
Sentimentul fiicei de împărat că totuși a săvârșit un hybris devenind femeie este sugerat de evocarea în continuare de către ea a unui „zburător”, care ar fi vizitat-o în vis. Este o formă inocentă de mistificare, inventată de țăranii noștri cuviincioși de altădată și păstrată în folclor.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire