Expresivitatea imprecațiilor
În Doina lui Eminescu se spune ceea ce de obicei nu se spune în public: că străinii care vin în România, de peste tot, atrași ca lăcustele de frunzișul unei livezi, sunt o pacoste pentru români. Sunt și străini necesari, sunt și străini care merită iubiți, dar trăirea poetului, eruptivă, nu înregistrează excepțiile. Incriminarea explicită, nu aluzivă, a invaziei de străini îi șochează pe străinii care eventual citesc poezia. Trebuie înțeles însă că nu este vorba de o ideologie, ci de un sentiment. Atunci când un bărbat îi spune unei femei „singura femeie din lume care merită iubită ești tu” are dreptate dacă face declarația ca un îndrăgostit, deși n-ar avea dreptate dacă s-ar exprima ca un lider politic, adresându-i-se unei femei din mulțimea adunată la un miting
Eminescu este îndrăgostit de țara lui. În memoria lui culturală sunt toate dramele trăite de români de-a lungul secolelor din cauza ocupanților sau a străinilor care s-au infiltrat pașnic în societatea românească fără să se integreze însă vreodată deplin în ea și să renunțe la solidaritatea lor etnică.
De fapt, nici nu trebuie să discutăm dacă Eminescu are sau nu dreptate, întrucât examinăm o poezie, nu un discurs. Admirabilă, fără egal este expresivitatea imprecațiilor din această poezie:
„Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia / Și neamul nemernicia!”. Poetul preia un blestem popular de o mare violență, „Mânca-i-ar inima cânii”, și îl dezvoltă, adăugând la concretețea lui terifiantă repezentări abstracte ale răului pedepsitor. Verbul a „mânca”, folosit inițial cu sensul de „a mușca”, „a sfâșia”, își extinde sensul, ajungând să însemne „a distruge”, „a degrada”. Analogia impresionează puternic. Câinii mănâncă inima celor vânduți, pustia le mănâncă, la rândul ei, casa, iar nemernicia le înghite neamul cu totul. O acțiune cumplită de devorare, îndreptată și împotriva trădătorilor, și împotriva celor de același sânge cu ei − iată o imagine care pare desprinsă din Infernul lui Dante.
În versuri populare alerte, amintind de sunetul clopotelor bătute într-o dungă în caz de primejdie, Eminescu îl cheamă în ajutor pe Ștefan cel Mare, domnitor glorios al Moldovei între 1457 și 1504, dar și erou neînvins în mitologia românească. Poetul vrea să-l trezească pe Ștefan cel Mare din moarte ca dintr-un somn adânc. Modul deopotrivă imperativ și respectuos în care îi cere să părăsească mormântul de la Putna este mișcător, îndeosebi pentru români, cărora contemporanii lui Ștefan cel Mare le-au transmis o undă de afecțiune pentru marele domnitor din generație în generație (cei care au analizat în vremea noastră la rece, cu argumente pro și contra, ideea canonizării lui Ștefan cel Mare n-au înțeles nimic din memoria colectivă a românilor):
„Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija Sfinților/ În sama părinților,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mântui neamul tău!/ Tu te-nalță din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând./ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îți vin codri-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toți dușmanii or să piară,/ Din hotară în hotară –”.
Urmează faimoasa urare făcută de poet la adresa dușmanilor țării:
„Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzurătorile!”
Niciodată nu a folosit cineva inofensivul verb „a îndrăgi” cu sensul înspăimântător pe care i-l conferă Eminescu în aceste ultime versuri ale poemului Doina. Poetul poate face din cuvinte și o nuia mlădioasă cu care scrie pe suprafața apei, și un pumnal.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire