Risipă de frumusețe literară
La șapte ani după ce o părăsește pe fata de împărat, lăsând-o însărcinată (și expunând-o oprobriului public, inclusiv furiei împăratului, care o alungă din palat), Călin se întoarce. Prima ființă pe care o întâlnește este propriul lui fiu, undeva, lângă o pădure (pentru că acolo își găsiseră adăpost într-o colibă, femeia oropsită și copilul ei din flori). Scena întâlnirii este melodramatică, ca întâlnirile dintre părinți și copii care au stat despărțiți multă vreme, prezentate în direct de Andreea Marin la populara ei emisiune TV Surprize, surprize:
„Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară?/ Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară./ Șapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,/ Ș-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!/ Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț/ Și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulți./ − «Bună vreme, măi băiete!» − «Mulțămim, voinic străin! »/ − «Cum te cheamă, măi copile?» − «Ca pe tată-meu − Călin;/ Mama-mi spune câte-odată, de-o întreb: a cui-s, mamă?/ Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă »./ Când l-aude numai dânsul își știa inima lui,/ Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.”
Întoarcerea neașteptată a lui Călin se petrece într-o toamnă, anotimp potrivit pentru nunți, în tradiția noastră țărănească. Este un prilej pentru Eminescu să ne ofere un fastuos tablou al unui peisaj autumnal. Am folosit cuvântul „tablou”, dar nu este vorba doar de forme și culori, și de o muzică pe care o aude numai cine știe să asculte pădurea. Ni-l putem imagina pe poet retrăind, într-un moment de reverie, ceea ce a trăit în îndepărtații ani ai copilăriei:
„Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură/ Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură;/ Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate/ Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate./ De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată,/ Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată,/ Tristă-i firea, iară vântul sperios v’o creangă farmă −/ Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.”
Fiecare vers completează cu noi nuanțe spectacolul toamnei, uimind prin finețea observației și prin capacitatea de a obține de la cuvinte imposibilul. Apa cenușie care își împinge micile vălurele („mișcarea-i creață” – ce surprizătoare și sugestivă asociere de cuvinte!) printre tulpinile de stuf , freamătul (freamătul, nu vântul propriu-zis!) care trece din copac în copac, făcând să se desprindă de pe ramuri frunzele uscate, razele lunii care pot pătrunde, în sfârșit, printre crengi, tresăririle vântului („sperios”, alt adjectiv folosit inventiv) care sfărâmă câte un ram uscat − totul contribuie la crearea atmosferei.
Este o risipă de frumusețe literară care ne intimidează. Dacă ar fi să luăm în considerare numai imaginea „dragul codru, troienindu-și frunza toată”, tot am simți că ne aflăm în fața unui mare poet. Eminescu folosește și aici, cu artă, singularul („frunza toată” (nu „frunzele toate”, cum ar fi scris alți poeți, corect, dar inexpresiv) și dă un sens melancolic-visător verbului „a troieni”.
Urmează o descriere a interiorului colibei, în care intră Călin, adus de fiul său. Vedem și noi ceea ce vede nou-venitul, plimbându-și privirea prin încăpere. Eminescu dezvoltă și aici (ca și în Cugetările sărmanului Dionis și în alte poeme ale sale) o comedie a sărăciei.
„Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți,/ Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț;/ Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă,/ Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă;/ Hârâită, noduroasă stă în colb râșnița veche,
În cotlon torcea motanul pieptănându-și o ureche”.
Sărăcia nu are nimic dezolant sau umilitor, este sărăcia văzută de un prinț deghizat în cerșetor, așa cum s-a considerat probabil întotdeauna poetul. Obiectele, ca și situarea lor în încăpere sunt comice. Motanul, întrezărit fie și numai o secundă, ni se dezvăluie ca un personaj răsfățat și cochet. Semnele vredniciei mamei se amestecă simpatic cu acelea ale zbânțuielii copilului. În casa mirosind a „busuioc și mint-uscată”, ne explică în continuare Eminescu, se văd un fel de desene rupestre caraghioase, care ne cuceresc imediat prin stângăcia lor:
„Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți/ Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț/ Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă,/ Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă.”
Urmează scena revederii dintre fata de împărat și Călin, gândită de un regizor experimentat, care a stabilit cu precizie succesiunea de reacții ale personajelor: Ea doarme, el se așează lângă ea pe pat, o mângâie pe frunte și îi șoptește ceva la ureche, ea deschide somnoroasă ochii, neînțelegând dacă ceea ce vede e vis sau aievea, el o ridică din pat și o strânge la piept, ea plânge de fericire și răsucește o șuviță de păr de-a lui pe un deget, el îi desprinde marama și o sărută pe creștet, apoi îi ridică bărbia și se uită în ochii ei, ea îl sărută cu sete pe gură, el participă la sărut, la fel de însetat. Ar fi frumos dacă doi tineri actori ar interpreta cândva, fără cuvinte, această scenă, urmând nu indicațiile de regie extrase de mine din poem, ci pe acelea in extenso, oferite de Eminescu însuși:
„Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă/ În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastă./ El s-așază lângă dânsa, fruntea ei o netezește,/ O desmiardă cu durere, suspinând o drăgostește,/ Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,/ Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,/ Spăriet la el se uită… i se pare că visează,/ Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează./ El din patu-i o ridică și pe pieptul lui și-o pune,/ Inima-i zvâcnește tare, viața-i parcă se răpune.
Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,/ Râde doar’ cu ochi-n lacrimi, spărietă de-o minune, / Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire,/ Își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire./ El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale,/ Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale/ Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochi-i plini de apă,/ Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă.”
Cu sigurul său simț al simetriei, poetul are grijă ca „zburătorul” să o găsească pe fata de împărat tot dormind, ca în urmă cu șapte ani, la prima lui vizită.
O enigmă rămâne faptul că nimeni nu-l întreabă pe Călin (și nici el nu se simte dator să explice) de ce a lipsit atâta timp.
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire