Un Ariel care declanșează o furtună a fericirii
Ca orice poveste, Călin se termină cu o nuntă. Este însă o nuntă mai puțin obișnuită; nu seamănă cu aceea dintre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, ci cu una din viața reală, întrucât survine la șapte ani de la inaugurarea de către îndrăgostiți a patului conjugal.
Faptul că fiica împăratului este deja mamă când merge la altar cu alesul ei umanizează povestea lui Eminescu. Personajele nu sunt reprezentate în doar două dimensiuni, așa cum le vedem în desenele frumos colorate din cărțile de povești, ci în trei, ca în realitate. Ca să ne facem înțeleși de cititorii de azi, putem spune că poetul ne oferă o poveste în 3D!
Acest realism sui-generis al poveștii nu o face însă vulgară. Scrisul lui Eminescu, în general, este imun la vulgaritate. Nunta imaginată de poet capătă prospețime și verosimilitate, datoră omenescului ei, dar rămâne solemnă. Eminescu are, ca nimeni altcineva, intuiția sărbătorii, care este în esență o bucurie ritualizată. În aproape fiecare din poeziile lui găsim un scenariu ritualic, indiferent dacă este vorba de adormirea sub un tei sau de îmbrățișarea iubitei , de coborârea luceafărului din cer sau de citirea unor vechi scrisori, la lumina focului din sobă. În Călin se înregistrează un maximum al fervorii sărbătorești. Poetul se transformă într-un adevărat maestru de ceremonii, într-un Ariel care declanșează nu o furtună sumbră și devastatoare, ca în Shakespeare, ci o furtună a fericirii; fulgerele ei iluminează pentru câte o clipă fețele surâzătoare ale participanților.
Formidabil este fastul scenografiei create de poet. La concursurile de nunți organizate astăzi de unele posturi TV (de la noi, dar și din alte țări), nunta din Călin ar ocupa fără îndoială locul I. Nici cei mai experimentați decoratori din lume, având la dispoziție milioane de euro, n-ar putea să egaleze frumusețea exorbitantă a ambianței imaginate de Eminescu:
„De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet;/ ș…ț Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare/ A popoarelor de muște sărbători murmuitoare.”
A devenit celebră, în timp, enigmatica indicație topografică, având drept repere „codrii de aramă” și „pădurea de argint”. S-au făcut presupuneri. Codrii de aramă ar fi de stejari (sau de fagi, predominanți numeric în Bucuvina), iar pădurea de argint − de mesteceni. Nu se putea găsi în natură un loc mai potrivit pentru o nuntă decât o pădure de argint. De-a lungul vieții noi vedem (dacă vedem și nu trecem nepăsători pe lângă ei) mesteceni izolați, care ne încântă cu trunchiurile lor zvelte și albe și cu grația crengilor lor delicat-mlădioase. Dar o pădure de mesteceni, rar întâlnită în realitate, are ceva paradisiac și reprezintă decorul ideal pentru o nuntă împărătească. (În anii adolescenței, petrecute de mine în Bucovina, am văzut o asemenea pădure. Mi-a apărut în față, pe neașteptate, după ce străbătusem − bineînțeles − codrii de aramă și am avut impresia că am pășit, din greșeală, într-o altă lume, a purității și gingășiei. Dând dovadă de spirit practic, mi-am luat de acolo bucăți de scoarță de mesteacăn ca să scriu pe ele versuri de dragoste).
În pădurea lui Eminescu este întotdeauna și apă, care mărește frumusețea locului, cu oglindiri, licăriri, „bulgări fluizi” și „ropot dulce”. Izvoarele își urmează susurul lor indiferent de ce se petrece în pădure, așa cum un ceasornic își urmează tic-tac-ul indiferent de ce se petrece în încăperea în care se află:
„Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic,/ Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.”
Izvorârea neobosită a apei dă o sugestie de veșnicie. Veșnicia lui Eminescu nu s-a născut la sat, ci în preajma izvoarelor.
Masa la care urmează să stea nuntașii este așezată „lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate” („tremur somnoros”, ce surprinzător efect artistic obținut prin asocierea a două cuvinte obișnuite!). Lista de oaspeți este răsunătoare, pare cită cu voce tare de un crainic acompaniat de o muzică de fanfară:
„Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese/ Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese;/ Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele,/ Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele.”
În afară de oaspeții de rang înalt sunt prezente și personaje pitorești, de carnaval, astfel încât nunta împărătească aduce și a petrecere populară. La un moment dat poetul se joacă, amuzându-se – dintr-un surplus de exuberanță – pe seama socrului mare:
„Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată,/ El pe capu-i poartă mitră și-i cu barba pieptănată;/ Țapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf/ Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf…”
Ceremonia culminează cu apariția mirilor și miresei. Mirele este doar numit de poet, în timp ce mireasa are parte de un portret complet și feeric:
„Acum iată că din codru și Călin mirele iese,/ Care ține-n a lui mână mâna gingașei mirese./ Îi foșnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,/ Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;/ La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,
Care-i cade peste brațe, peste umerele goale./ Astfel vine mlădioasa, trupul ei frumos îl poartă,/ Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.”
Această disproporție dintre atenția acordată mirelui și cea acordată miresei ține de tradiția românească. Chiar și în vremea noastră, dacă apare pe stradă un alai de nuntă, îi putem auzi pe trecători: „Hai să vedem mireasa!” Nimeni nu spune: „Hai să vedem mirele!”
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire