O replică la nunta împărătească
Odată cu nunta împărătească, grandioasă – happy-end al poemului Călin – se desfășoară și o nuntă miniaturală, a gâzelor. Se cunună un fluture cu o viorică, iar nuntași sunt albinele, furnicile, greierii, țânțarii, cărăbușii, lăcustele și bondarii. Având simțul „efectului de scenă” și bun-gust, Eminescu a înțeles că fastul căsătoriei dintre Călin și fata de împărat îl poate obosi pe cititor, printr-o monotonie a măreției, și că ar fi mai bine pus pus în valoare de o replică a întregii ceremonii, în registru fantezist-comic. În commedia dell-arte apărea adeseori, alături de personajul sublim (îndrăgostit, rege, erou ș.a.), un fel de clovn, care îl maimuțărea pe cel dintâi într-un mod simpatic. Procedeul a fost preluat sau reinventat și de Shakespeare, ca și de alți scriitori cu un puternic instinct artistic.
Fluturele este una dintre puținele insecte care poate juca rolul de bărbat frumos într-o poveste, având grație și, același timp, obiceiul… masculin, de a trece din floare în floare. Poetul, bineînțeles, nu se poate abține să-l tachineze, ca pe un fante din lumea insectelor:
„O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur,/ Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur;/ Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,/ Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți.”
Foarte înveselitoare este armata de fluturi care îl însoțesc pe mire, având aerul unor burlaci care îl conduc pe un prieten al lor la altar.
Pe mireasă, Eminescu nu o descrie, doar o numește, dar numele este suficient pentru a evoca feminitatea. Viorica (viola odorata), pe care moldovenii o numesc toporaș, muntenii –micșunea, iar oltenii – tămâioară (după cum se menționează în dicționarul lui Lazăr Șăineanu), are un parfum amețitor. Nu întâmplător face parte dintre principalele materii prime folosite de industria de parfumuri (inclusiv de firma Christian Dior). Deși în zona de unde provine Eminescu acestei flori de primăvară i se spune „toporaș”, el a evitat termenul, care ar fi stricat momentul, fiind un substantin masculin.
A ajuns celebru versul cu care începe episodul nunții gângăniilor (fiind folosit de români cu umor în situații care n-au nicio legătură cu nunta miniaturală din Călin): „Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?”
Cu acest vers, Eminescu face trecerea de la registrul stilistic al solemnității la cel al amuzamentului. Este ca și cum ar întoarce un comutator. Defilarea nuntașilor minusculi este un spectacol de gingășie și umor. Îl putem privi și noi, cu încântare, dar și mai emoționant ar fi să ni-l imaginăm pe Eminescu desfătându-se, ca un copil, cu punerea în funcțiune a acestei nunți-jucărie create de mintea lui. Extraordinare sunt momentele de voioșie ale unui geniu:
„Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,/ Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci;/ Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,/ Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur./ Iată vine nunta-ntreagă − vornicel e-un grierel,/ Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel;/ În veșmânt de catifele, un bondar rotund în pântec/ Somnoros pe nas ca popii glăsuește -ncet un cântec”.
Acasă la Titu Maiorescu, unde fusese invitat să ia cina, într-o seară de septembrie a anului 1876, Eminescu a citit fragmente din poemul de curând terminat, Călin (file din poveste). Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, a consemnat episodul în jurnalul ei intim, dovedind că a rămas străină de farmecul poemului. Și aceasta din cauza snobismului, dar și și pentru că, în loc să asculte cu atenție poemul, l-a studiat cu o mare curiozitate pe poet ca bărbat:
„Seara luă iarăși masa cu noi și după masă ne ceti pasagii dintr-o nouă poezie. La cetit vocea era plăcut monotonă. Poezia fu găsită de toți foarte bună, dar eu nu eram de aceeași părere, pentru că poezia pomenea mult de licurici și de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată, și mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n’o cunoșteam de ajuns. Cum ședea aplecat peste foile, așa de caligrafic scrise, ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor și tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijtă, poate nespălată.”
Din volumul cu același titlu, aflat în pregătire