Născut ân 1954, Jeffrey Kluger este jurnalist și autor al mai multor volume pe probleme științifice. Celebră este „Călătoria periculoasă a lui Apollo 13”, care a stat la baza scenariului filmului „Apollo 13”. În 2011, Kulger a publicat „The Sibling Effect”, o carte despre relațiile dintre frați și surori care a avut un succes similar. Temele în discuție: legăturile fraterne într-o familie în extindere; de ce se ceartă frații între ei și ce se poate face; misterele ordinii nașterii; favoritismul și consecințele sale; când frații își cresc frații; lumile stranii ale gemenilor și ale copiilor unici; evoluția în timp a legăturilor fraterne și altele.
Gașca fraților – și a surorilor
La vremea respectivă ideea de a-l băga pe fratele meu mai mic, Bruce, în tabloul electric păruse una bună. Tehnic vorbind, nici nu era un tablou electric, ci mai degrabă un soi de șifonier, un obiect de mai mari dimensiuni decât dulăpiorul de medicamente și cu mult mai adânc, făcut din același lemn de pin noduros din anii ‘50 care acoperea tot restul camerei noastre de joacă. Și tot tehnic vorbind, fratele meu nu mai era un bebeluș. Avea patru ani, dar mie, care eram cu doi mai mare, tot mi se părea că nu depășise acel stadiu.
În fine, Bruce era suficient de mic pentru a încăpea în dulapul plin cu siguranțe electrice, iar dacă se ghemuia, înăuntru rămânea exact atâta spațiu cât să putem închide și încuia ușa după el. În ce măsură încuiatul unui copil de patru ani într-un dulap plin cu siguranțe electrice de înaltă tensiune model vechi, care nu se deșurubau, fusese o idee înțeleaptă era o chestiune asupra căreia nu zăbovisem prea mult cu gândul. După cum vedeam eu lucrurile la momentul acela, Bruce era mai în siguranță înăuntru decât afară.
Nu eram singurul care considera vârârea lui Bruce în panoul electric un plan inteligent. La fel gândeau și ceilalți doi frați mai mari ai mei; de fapt, Steve, fratele meu cel mai mare, venise cu ideea. Steve se pricepea să ia decizii rapide.
Steve era cu puțin trecut de opt ani la acea vreme; eu aveam șase ani, iar Garry cinci. Intervalul dintre copii devenise tot mai scurt pe măsură ce părinții noștri continuau să procreeze, până ce, la final, între Garry și Bruce diferența s-a redus la 13 luni. Totuși, cele 13 luni se dovediseră a fi importante. Garry era un copil neobișnuit de frumos, cu gene extravagant de lungi și trăsături aproape absurd de perfecte. Găsise însă o modalitate de a compensa această înfățișare elagantă printr-un soi de duritate de pisică maidaneză care venea în contradicție cu frumusețea lui – o duritate la care nu mă îndoiam câtuși de puțin că avea să facă apel la nevoie. Bruce era complet diferit. La trei ani era deja atât de miop încât părinții noștri trebuiseră să-i ia ochelari; erau niște ochelari cu rame din baga care se potriveau cu tenul lui alb și cu părul roșcat, dându-i un aer caraghios de savant. Avea încă pântecul proeminent, ca de bebeluș, și deseori purta pantalonii legați mult deasupra mijlocului, ca un pensionar a cărui curea nu îi mai cuprinde burdihanul. La fel ca noi ceilalți, avea o tunsoare semisoldățească, linsă, aspect contrabalansat însă de un ciuf de bucle roșcate care îi cădeau pe frunte. Deși nu eram decât un copil, eram capabil să recunosc farmecul atunci când îl vedeam, după cum puteam recunoaște și vulnerabilitatea, iar Bruce le avea pe ambele. Acesta era motivul pentru care el, mai mult decât oricare dintre noi, avea nevoie de protecția conferită de tabloul electric.
Mama nu știa ce puneam noi la cale atunci când hotărâserăm să-l ascundem pe Bruce. Nici tata nu știa – și tocmai aici era clenciul. Frații mei și cu mine nu eram nici pe departe niște copii abuzați. N-am fost supuși niciodată acelor bătăi crunte și regulate care pot distruge mințile și corpul și care pot face praf toată copilăria. Eram însă bătuți – și încă suficient de des și de tare pentru ca, până și în momentele de acalmie, să fim conștienți de prezența unui pericol îndepărtat care plana furios asupra noastră. Pericol reprezentat mai ales de tatăl nostru.
Deștept, simpatic și impetuous cum era, tatăl meu se căsătorise la numai 22 de ani, iar la 24 avea deja primul fiu. Mie mi se părea un bărbat înalt, cu toate că nu era deloc așa, din moment ce nu avea decât un metru șaptezeci. Purta ochelari cu rame negre, părea să aibă permanent o umbră de barbă și fuma țigări L&M – o mulțime, o mulțime de L&M-uri, care aveau să-l și omoare la numai șaizeci și șapte de ani, cu toate că la momentul acela, copil fiind, nu aveam cum să bănuiesc așa ceva. Cu mult înainte ca țigările să-i ia viața, i-au luat glasul – încă de tânăr vorbea răgușit. Atunci când ceva i se părea amuzant, ceea ce i se întâmpla destul de des, răgușeala făcea ca râsul său să capete un ton deosebit de fericit, venind de undeva din adânc, din gâtlej. Atunci când era supărat și striga – ceea ce se întâmpla, de asemenea, destul de des –, răgușeala se transforma în urlet.
Nu înțelegeam de ce tata era atât de temperamental, și nici acum nu știu. Presupun că, cel puțin parțial, felul lui de a fi se datora frustrării. Fiu al unui om de afaceri înstărit din Manhattan, care făcuse avere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tata urmase Universitatea Pennsylvania, subînțelegându-se că la terminarea ei avea să se ocupe de diversele interese de afaceri ale tatălui său. Cu puțin înainte de absolvire, bunicul meu își lichidase însă afacerile, își depusese banii câștigați în conturile personale și anunțase că își va petrece restul vieții investindu-i și reinvestindu-i.
Planul de rezervă la care a recurs tata a fost, în mod cert, cu mult mai lipsit de strălucire: s-a însurat, s-a mutat în Baltimore, orașul natal al mamei, și a deschis o afacere de vânzări angro de jucării. Frații mei și cu mine – care eram adesea fericiții beneficiari ai surplusului de marfă din depozitele sale – nici nu ne puteam închipui meserie mai frumoasă și, în chip firesc, presupuneam că tata era încântat să o practice. Deși probabil că doar o suporta cu stoicism.
O săptămână de astfel de furie fierbând la foc mic trebuia să izbucnească la un moment dat, și asta se întâmpla de obicei în weekend. Oricum și-ar fi imaginat tata că aveau să fie diminețile lui de sâmbătă și duminică după nașterea unui al patrulea fiu plin de energie, nu pot să cred că și le închipuise ca fiind liniștite. Frații mei și cu mine ne jucam zgomotos, ne băteam mereu și spărgeam tot felul de lucruri prin casă. Săream pe paturi până le descleiam. Doi câte doi, ne cățăram în sertarele comodei pentru a ne juca de-a „înfășuratul și căzutul“, care, după cum o sugerează și numele, presupunea înfășuratul într-o pătură comună și căzutul – cu mare larmă – pe podea. Acum nu-mi mai dau seama ce ne atrăgea la jocul acela, dar adevărul este că în copilărie ne dădeam în vânt după el.
De cele mai multe ori ne petreceam diminețile de weekend în camera de joacă de la parter, o alegere nimerită dacă nu s-ar fi aflat chiar sub dormitorul părinților. Mama avea un somn greu – mulțumită, probabil, medicamentelor luate pe rețetă, obicei care la vremea aceea nu era decât la început și despre care noi nu știam nimic, deși cu timpul aveam să ajungem să-l cunoaștem mult prea bine – și nu părea deranjată de zarva care venea de jos. Tata, în schimb, dormea iepurește – și își ieșea repede din sărite. Și atunci devenea înfricoșător.
Primul semn că aveam să dăm de bucluc îl reprezenta tropăitul picioarelor lui la etaj. Cu toate că zgomotul se auzea direct de deasupra capetelor noastre, singurul mod în care tata putea ajunge la noi era prin străbaterea unui hol, imediat la ieșirea din dormitor, apoi prin coborârea scării până în camera de zi, traversarea bucătăriei și coborârea încă unei jumătăți de palier, spre nivelul la care se situa camera de joacă. Unui adult mergând cu pas normal asta i-ar fi luat probabil circa un minut – dar mai puțin unuia care pășea furios. Nouă însă ni se părea că totul dura cu mult mai mult.
Atunci când tata ajungea în camera de joacă și ne găsea pe toți încremeniți aproximativ în aceleași locuri în care ne aflam în clipa când îi auziserăm pentru prima oară pașii, nu exista nimic gândit dinainte sau sistematic în modul în care ne bătea. Se avânta spre primul care îi cădea în mână, aplicându-i lovituri mai degrabă la nimereală decât plănuite cu grijă. Din câte îmi dau seama, nu ne pocnea neapărat peste fețe, dar nici nu-mi amintesc să se fi străduit să le cruțe. Ceea ce îmi amintesc însă este că o dată m-a prins și m-a tras în sus de bluza de pijama, strângând o bucată de pânză în pumn, chiar sub bărbia mea, iar mie, vag conștient că văzusem mișcarea aceea de nenumărate ori în filmele de desene animate, mi se păruse că pe ecran nu implica cine știe ce efort. În realitate, era o mișcare complicată și extrem de înfricoșătoare. Îmi mai amintesc că altă dată am ridicat mâna ca să mă apăr și lovitura tatei a aterizat drept pe noul meu ceas de mână, pe care mi-l dăruise nu cu mult timp înainte. Mi s-a părut ironic că tata fusese cel care spărsese un cadou făcut chiar de el, însă până la urmă ceasul meu marca Timex a încasat pedeapsa.
Bătăile nu durau niciodată prea mult și după aceea ne potoleam garantat. Însă amintirea episodului și teama de următorul ne lăsa de fiecare dată zdruncinați, și încă în asemenea măsură încât am hotărât – sau mai bine zis Steve a hotărât – că aveam cu toții nevoie de un plan. De acum încolo, în cele patruzeci și cinci de secunde sau așa ceva cât îi lua tatei ca să ajungă la noi în diminețile de weekend, noi aveam să ne ascundem cu toții, fiecare în alt colțișor al camerei de joacă. Garry urma să intre în cutia cu jucării din nișa de lângă fereastră și să închidă după el capacul, iar Steve să se pitească sub canapea. Eu aveam să mă arunc în dulap și să mă cațăr pe un raft fixat cam la jumătatea înălțimii peretelui. Iar lui Bruce îi rămăsese tabloul electric. La început, când îi expuseserăm planul, Bruce se împotrivise, dar noi l-am încurajat.
„Este o capsulă a timpului!“, i-am spus. „Exact ca cea a lui Alan Shepard!“ Nu cu multă vreme în urmă îl urmăriserăm cu toții cu sufletul la gură la televizor pe Alan Shepard în zborul său spațial din cadrul programului Mercury. Și la auzul comparației, Bruce acceptase de bunăvoie.
Din când în când ne antrenam la exercițiul acela de dispersare pentru a ne îmbunătăți timpul de reacție și abilitățile de furișare. Nu-mi amintesc cum a funcționat planul nostru atunci când l-am pus prima oară în practică în condiții de urgență într-o dimineață de duminică, însă bănuiesc că orice amintiri aș fi păstrat, ar fi influențate de dorința noastră ca planul să nu dea greș. În amintirea mea – și în mod cert și în cea a fraților mei, precum și în relatările mele ulterioare –, tata și-ar fi făcut apariția în camera de joacă, s-ar fi uitat derutat în jur, ne-ar fi strigat și s-ar fi enervat, devenind tot mai frustrat văzând că nu-i răspundem. Noi, desigur, am fi păstrat tăcerea până ce, păcălit, tata se va fi răsucit pe călcâie și ar fi ieșit din cameră, bombănind și scărpinându-se în cap. Iar în relatările noastre povestea aceasta se repeta weekend după weekend.
Mă îndoiesc că lucrurile s-au petrecut chiar așa, ca într-un sitcom. Presupun mai degrabă că tata și-a dat iute seama de ceea ce puseserăm la cale ori că noi ne-am dat repede de gol, după care probabil că a urmat bătaia. Poate că nici n-am încercat decât de câteva ori figura – și, din fericire, de fiecare dată l-am recuperat pe Bruce viu și nevătămat din tabloul electric. Abia după mai mulți ani m-am înspăimântat un pic, retroactiv, la gândul pericolului mortal la care îl supuseserăm pe fratele meu mai mic în diminețile acelea când îl înghesuiam atât de aproape de siguranțele electrice.
Dar dacă amintirile acelor episoade rămân încețoșate, frații mei și cu mine am preluat totuși ceva din ele, ceva cât se poate de limpede, de dur și de bun: recunoștința profundă și primordială pentru legătura dătătoare – și salvatoare – de viață care ne unise. Noi patru am ajuns să înțelegem, adânc în sufletele noastre, că formam un întreg – un întreg zgomotos, supărător, arțăgos, loial, iubitor și de durată. În felul acesta ne simțeam cu mult, mult mai puternici decât ca indivizi luați separat. Și știam că ori de câte ori ar fi fost nevoie puteam apela la această forță. O știm și acum, după câteva decenii.
Fragment din volumul „Relațiile cu frații și surorile și modul în care ne marchează viața” de Jeffrey Kluger. În pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză și note: Carmen Ion