Din clipa în care ne naștem, frații și surorile noastre ne sunt colaboratori și complici, modele de urmat în viață sau de evitat. Sunt cei cu care ne certăm, protectorii noștri, cei care ne împing înainte sau care ne chinuie, tovarășii noștri de joacă, sfătuitorii, surse de invidie și subiect de mândrie. Ei sunt cei care ne ajută să învățăm cum să ne rezolvăm conflictele și cum să nu le rezolvăm; cum să stabilim relații de prietenie și cum să ne înstrăinăm de amici. Surorile își învață frații despre misterul feminin; frații își învață surorile despre enigmele sufletului masculin. Frații mai mari învață cum să se îngrijească de cei din jur asumându-și rolul de mentor pentru frații mai mici; frații mai mici învață să fie înțelepți luând aminte la frații mai mari. Soții și soțiile, precum și copiii intră mai târziu în viețile noastre; părinții ne părăsesc prea devreme. „Frații și surorile“, susține sociologul Katherine Conger de de la Universitatea California, din Davis, specialistă în relații familiale, „ne întovărășesc pe tot parcursul călătoriei“.
Într-un fel, legătura fraternă nu ar trebui să fie atât de profundă pe cât este, chiar și pentru simplul fapt că frații și surorile sunt rudele cele mai banale. Ai o singură mamă; ai un singur tată; dacă faci o alegere bună, vei avea un singur soț sau o singură soție toată viața. Frații și surorile nu pot emite însă astfel de pretenții la unicitate. Ei sunt amovibili, substituibili – un soi de bun dobândit genetic. Părinții își deschid prăvălia și apoi se pun pe treabă, producând atâția copii câți doresc, până ce ajung la concluzia că rafturile magazinului sunt pline. Numărul exact de urmași este limitat doar de calitatea spermatozoizilor și a ovulelor și de rațiuni de ordin economic. Atâta timp cât mami și cu tati sunt capabili să procreeze și să întrețină financiar mai mulți copii, nu au decât să o facă. Chiar și atunci când familiile sunt excesiv – chiar regal – de speciale, există un soi de calitate a liniei de producție care se manifestă la copii. Nu degeaba prinților britanici William și Harry li se spune „moștenitorul și rezerva“. Și nu degeaba ori de câte ori un bărbat din familia Kennedy murea, părinții săi – și mai târziu întreaga națiune – se întorceau spre următorul în linie descendentă pentru a umple golul, ca și cum nu ar fi fost decât un simplu înlocuitor, tocmai bun pentru a prelua rolul.
Pentru oamenii de știință care studiază copilăria și dezvoltarea umană, această calitate de produs în masă a însemnat întotdeauna un fel de retrogradare a fraților și a surorilor la un statut inferior. Un grup zgomotos de oameni comparativ egali cu tine care exercită prea puțină sau nici o autoritate asupra ta nu poate deține aceeași putere de a-ți modela devenirea precum părinții sau școala sau – într-o manieră încă și mai decisivă – genele cu care te-ai născut. Și chiar dacă studierea legăturilor fraterne ar putea aduce date utile, încercarea de a le scoate la iveală n-ar fi decât o pierdere de vreme.
„Sunt atâtea variabile cu care trebuie să jonglezi“, notează Laurie Kramer, profesor de studii aplicate în domeniul familiei la Universitatea Illinois, Urbana-Champaign. „Există diferențe de vârstă, diferențe de sex, diferențe legate de numărul de copii; există chestiunea veniturilor, a geografiei, a culturii și a educației. Complexitatea aceasta ne face mult prea adesea să renunțăm.“
Dar dacă oamenii de știință nu s-au arătat niciodată foarte interesați de studierea legăturilor fraterne, restul societății omenești pare să fi înțeles dintotdeauna că aceste relații au ceva special – cel puțin dacă ar fi să ne luăm după ponderea pe care o dețin în limbaj și în artă. Nu întâmplător Dostoievski a scris un roman despre frații Karamazov. Nu întâmplător cântecul care a descris cel mai bine perioada Marii Crize din anii 1929–1933 s-a intitulat „Frate, nu ai un bănuț și pentru mine?“ În secolul XX, femeile și-au găsit forța nu prin solidaritate sau unitate, ci considerându-se surori. Soldații intră în bătălie nu doar ca membri ai aceluiași detașament sau camarazi de pluton, ci ca frați. Cei mai de seamă oameni ai Americii au făcut parte din frății; Războiul Civil din America este privit drept un act de fratricid național.
Chiar și acum, cu atât de numeroase și regretabile dezmembrări ale familiilor, puterea legăturilor fraterne continuă să ne uimească. Relațiile acestea pot fi marcate de un sentiment de demnitate: gândiți-vă la Cooper Manning, la visurile lui de a juca fotbal spulberate din fașă din cauza stenozei spinale, stând pe tușă și ovaționându-și, cu o bucurie aparent autentică, frații mai mici, Peyton și Eli, care jucau pentru a câștiga Super Bowlul. Pot fi marcate și de un sentiment de irascibilitate: gândiți-vă la Neil Bush, fratele unui președinte și al unui guvernator, supraviețuitor atât al unui scandal financiar-bancar, cât și al unui divorț urât, și care comenta la un moment dat: „M-am săturat să fiu comparat cu frații mei“. La fel, pot fi marcate și de măreție: inventivitatea fraților Wright a fost mai mare decât cea a fiecăruia dintre ei luat în parte; frații Marx erau mai amuzanți împreună decât separat. Oare frații Gershwin, cu armonizarea lor perfectă între muzică și versuri, ar fi avut același succes dacă pe unul dintre ei îl chema Jones? Surorile Williams ar fi devenit sportivele desărârșite care sunt dacă Venus nu ar fi încurajat-o pe Serena și Serena nu ar fi încurajat-o pe Venus?
Cei mai mulți dintre noi trăim legăturile fraterne într-un mod cu mult mai discret și mai puțin spectaculos, însă le resimțim nu mai puțin acut. O casă plină de copii este ca un parlament plin de personalități aflate în permanentă mișcare – și adesea în conflict. Se încheie alianțe și au loc certuri, există loialități și trădări. Momentele de dispreț nu sunt niciodată date uitării și se schimbă favoruri. Războaie izbucnesc zilnic în camera de joacă, războaie care necesită negocierea unor compromisuri și semnarea unor tratate de pace care rămân în vigoare numai până la declanșarea unor noi ostilități, ceea ce se întâmplă în mod frecvent în mai puțin de o oră. „A te înțelege bine cu un frate sau cu o soră poate fi o experiență complicată“, afirmă Kramer fără nici o exagerare.
Dar în egală măsură și una instructivă: la urma urmei, maturitatea este definită prin relațiile de egalitate cu semenii – la locul de muncă, în căsnicie, în comunitatea locală. Frați fiind, ne batem, ne îmbufnăm și spumegăm de furie, dar noaptea revenim în paturile identice din camera noastră comună. Și pacea se instaurează atunci când unul dintre frați îi oferă celuilalt o jucărie, îi împărtășește un gând sau îi aruncă o pernă în cap într-o pretinsă provocare menită să elibereze tensiunea care plutește în aer printr-o joacă zgomotoasă sau printr-un hohot de râs. Undeva aici își face apariția antrenamentul timpuriu pentru acea glumă pe e-mail care va sparge tăcerea în birou sau pentru semnalul pe care soțul îl transmite cum că vrea să pună capăt disputei întrebându-și soția unde ar vrea să meargă în vacanța care se apropie.
Și toată această complexitate nu ia naștere decât din războaiele civile dintre frați. Mai este și rivalitatea permanentă pentru prețioasa iubire și atenție parentală, fiecare copil zbătându-se practic încă de la naștere pentru a-și forma o identitate care să atragă privirea mamei și a tatălui: Eu sunt cel deștept! Eu sunt cel simpatic! Eu sunt cel sportiv! Eu sunt cel drăguț! Dacă o nișă este umplută, copilul se mută într-o alta. Părinții sfârșesc invariabil prin a ceda favoritismelor, iar copiii învață cu șiretenie cum să își ducă părinții de nas – trimițându-l pe adoratul fiu mai mare să-i ceară mamei un hatâr, trimițând-o pe adorabila soră mai mică să se dea pe lângă tata. Mama și tata sunt și ei implicați în toate aceste manevre și totuși, cumva, deasupra lor, prea ocupați cu facturile, cu mesele și cu aranjamentele de a aduce copiii vecinilor acasă pentru a se juca cu copiii lor, pentru a-și aminti pe deplin, din propria copilărie, că toate aceste drame cotidiene înseamnă de fapt a fi copil. Pentru copii, în schimb, ele sunt totul.
„În majoritatea familiilor”, spune psihologul Daniel Shaw de la Universitatea Pittsburgh, „părinții joacă rolul medicilor atotputernici care efectuează vizita medicală de dimineață în spitale. Frații sunt un fel de asistente medicale de salon, prezente tot timpul“.
Natura exactă a vieții în aceste saloane poate fi influențată de nenumărați alți factori și îi poate afecta pe frați și pe surori în nenumărate alte moduri. Există ordinea nașterilor, cu noțiunea adânc înrădăcinată a copilului cel mai mare inteligent și studios, a celui mijlociu ușor pierdut în ceață și al mezinului rebel. Oare ceea ce ești și ceea ce vei deveni este cu adevărat determinat de ordinea capricioasă a ieșirii tale din uter? Există apoi divorțul – momentul în care căminul în care ai crescut se face dintr-o dată fărâme și familia devine un lucru bipolar, cu mama locuind într-o casă și tata într-alta, și cu copiii atrași ca niște pilitură metalică de către doi magneți emoționali. Există și varianta familiei reconstituite, în care elemente provenind din două familii destrămate și două grupuri de copii încearcă să se îmbine într-un întreg coerent sub același acoperiș. Oare legăturile de sânge sunt argumentul decisiv în fața creării unei noi legături de rudenie, neîntemeiate pe originea comună, sau pot copiii crescuți împreună să devină realmente frați și surori fără a avea un ADN comun?
Chiar dacă reușiți să descifrați toate aceste variabile, există multe altele care vă așteaptă. Ce ziceți de comportamentul riscant – de felul în care fumatul, abuzul de droguri, alcoolul, sarcina la adolescență, chiar și criminalitatea pot trece de la frații mai mari la cei mici precum puloverul preluat cu un an înainte? Dar despre legătura unică dintre gemeni, tripleți și așa mai departe, sau despre puternica influență a culturii care face ca frații asiatici să difere atât de mult de frații din America, iar cei din America, la rândul lor, să difere de cei din Africa și Europa? Iar cea mai enigmatică dintre variabile este misterul copilului unic – cel care se bucură de toată dragostea a doi părinții și jinduiește totuși permanent după un frate. Este camera de joacă a unui copil unic locul cel mai singuratic de pe pământ sau există și recompense tainice pe care numai un copil unic le poate ști?
Și totuși, studiile familiale au lăsat la o parte, decenii la rând, aceste întrebări, concentrându-se cu precădere asupra relațiilor soț–soție și părinți–copii. Rezultatele acestei munci au ridicat însă tot atâtea semne de întrebare pe cât au dat răspunsuri. Cumva, o materie întunecată, temperamentală a exercitat în aceste studii un fel de atracție gravitațională invizibilă. Iar acea forță, au ajuns investigatorii într-un final să accepte, nu putea fi decât legătura fraternă.
Odată cu această revelație, digul s-a spart în sfârșit. În ultimii circa cincisprezece ani, psihologi, sociologi, antropologi, chiar și biologi și zoologi au început să studieze relațiile dintre frați și surori mai mult ca oricând – descâlcind ițele genetice, sociologice și psihologice ale legăturilor fraterne. Îi filmează pe frați și surori interacționând și analizează apoi filmele secvență cu secvență, ca niște antrenori care vor să cunoască jocul adversarilor. Le trasează arborii genealogici pentru a vedea în ce mod software-ul lor biologic comun, care îi face pe frați să fie ceea ce sunt, îi apropie sau – dimpotrivă – îi desparte. Se aventurează pe teren pentru a-i urmări pe frați acasă – în familii unite, în familii uniparentale, în familii cu părinți tineri, cu părinți vârstnici, cu bunici sau cu alte rude jucând rolul părinților. În 2005, Journal of Family Psychology, una dintre cele mai prestigioase publicații din domeniu, a dedicat un întreg număr legăturilor fraterne, iar onoarea de a apărea în paginile sale a fost pentru mine de-a dreptul copleșitoare.
„Cercetările asupra legăturilor fraterne] au constituit până de curând una dintre ariile cele mai neglijate“, declară Kimberly Updegraff, profesor de dezvoltare familială și umană la Universitatea de Stat din Arizona. „Însă în timp problema s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă și din ce în ce mai mulți oameni s-au dedicat acestor studii, ajungând la rezultate consistente cu privire la importanța modului în care frații și surorile se influențează reciproc“.
„Legăturile fraterne“, adaugă simplu Katherine Conger, „sunt teritoriul cel mai puțin explorat al relațiilor familiale“.
Această carte s-a născut din două articole de fond pe care le-am publicat în revista Time în 2006 și 2007 în încercarea de a aduce puțină lumină în acest domeniu aflat la începuturi. Primul dintre articole viza legăturile fraterne în general, ce de-al doilea concentrându-se asupra importanței ordinii nașterii. Interesul meu însă a apărut dintr-un motiv cu mult mai fundamental. Într-un fel, propria mea viață nu a fost decât o călătorie de decenii prin experiența de a avea frați și surori. Am frați de sânge și frați vitregi, iar într-o perioadă am locuit împreună cu frați și surori din alte căsătorii. Familia mea a trecut prin divorțuri și recăsătoriri, iar mai târziu am avut parte și de un cămin recompus din două familii – care s-a năruit și el. Frații mei și cu mine am dus bătălii pentru ordinea nașterii și ne-am luptat cu rivalii pentru a obține atenția parentală care definește atât de multe relații fraterne. Am trăit într-un mediu încărcat de testosteron și într-o casă totalmente masculină, apoi am urmărit cum lucrurile au explodat odată cu apariția în ecuație a surorilor. Ne-am unit când dependența de droguri a amenințat să ne distrugă familia; am învățat să acceptăm – și mai apoi să sărbătorim – un anunț care cu decenii în urmă ar fi putut fi traumatic: acela că unuia dintre membrii găștii noastre de băieți îi plăceau băieții. Și, mai important ca orice, eu, la fel ca frații mei, îmi cresc acum propriii copii – două fete de școală primară –, observând și arbitrând aceleași jocuri de șah între frați cu care mi-am petrecut toată viața.
Dacă interesul meu personal este parțial vinovat pentru fascinația pe care o resimt în fața legăturilor fraterne, nu sunt nici pe departe singurul. Există ceva ce putem aproape defini drept o universalitate a experienței fraterne care explică forța cu care această relație afectează orice familie. Mai mult, efectul se prelungește mult mai târziu în viață. Cum speranța de viață a americanilor este astăzi mai mare ca oricând, tot mai mulți dintre noi ne vom trezi la bătrânețe că am supraviețuit prietenilor, părinților și chiar partenerilor noștri de viață, în timp ce copiii și nepoții s-au împrăștiat care încotro. Iar la finalul acestui dans, mulți dintre noi nu vom rămâne decât cu partenerii cu care l-am început: frații și surorile, care au stat cel mai mult alături de noi, care ne-au iubit cel mai tare și care, de departe, ne cunosc cel mai bine.
Fragment din volumul „Relațiile cu frații și surorile și modul în care ne marchează viața” de Jeffrey Kluger. În pregătire la Editura Litera. Traducere din limba engleză și note: Carmen Ion