Criza a ajuns să lovească inclusiv în firmele care, cel puțin aparent, au avut o dezvoltare sănătoasă, fără un grad prea mare de îndatorare, dar cu datorii pe care clienții nu mai pot să le plătească, motiv pentru care au început să aibă la rândul lor probleme de lichidități.
Grupurile mari își pot permite pentru o perioadă această situație. Spre exemplu, Marcel Bărbuț, șeful producătorului de materiale de construcție Adeplast, ia în calcul ca în perioada 2009-2010 să nu încaseze 10 milioane de lei de la clienți, potrivit Business Magazin, dar o companie mai mică, care depinde de câțiva clienți, își permite acest “lux”?
“Eu mă aflu într-o gravă situație: am livrat marfă în România la firme de telecomunicații, iar după 2-5 ani de afaceri aceste firme partenere au început să nu plătească facturi, bilete la ordin sau file cec. Este simplu: au văzut că se poate fura ușor, fără a primi o pedeapsă”, spune un antreprenor din Oradea, care prin intermediul firmei Cable SRL pretinde că are sume de recuperat de la cel puțin zece furnizori. Omul de afaceri apreciază că actualele legi sunt prea blânde cu managerii și acționarii firmelor intrate în insolvență și consideră că luarea unor decizii mai drastice ar putea debloca circuitul banilor.
“Legea insolvenței este destul de dură cu debitorii de rea-credință, care obțin «protecția» tribunalului fie în mod prematur, fie în mod abuziv”, spune avocatul Gheorghe Piperea, coordonatorul firmei Piperea & Asociații, specializată în dosare de insolvență. “Chestiunea este, deci, nu de nivel legislativ, ci de aplicare a legii, adică de jurisprudență”, apreciază avocatul, care admite că se practică protejarea de creditori prin procedura de insolvență, dar spune că “problema majoră este de a face diferența între debitorii cinstiți și cei de rea-credință”.
În proiectul de ordonanță de urgență pentru combaterea evaziunii fiscale, este încercată stoparea scurgerilor de active din firme anterior intrării în insolvență, prin răspunderea solidară inclusiv a persoanelor fizice sau juridice care “anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat insolvabilitatea”. Problema care se ridică este cum poate fi dovedită “reaua-credință” în cazurile de insolvență solicitată de către debitori.
“Dacă insolvența se cere pentru o falsă reorganizare care, ulterior, se transformă în faliment, activele firmei falite fiind transferate în cadrul grupului sau dacă insolvența se deschide doar pentru a-i ține la distanță ani de zile pe creditori (timp în care debitorul își desfășoară nestingherit afacerile), atunci într-adevăr acestea sunt abuzuri care pot fi sancționate”, spune avocatul Piperea, care apreciază că “probabil o parte însemnată din cele 4.500 de dosare de insolvență voluntară de anul trecut au fost deschise de debitor și pentru a frauda creditorii”.
Antreprenorul din Oradea consideră că acționarii acestor firme ar trebui sancționați cu închisoarea pentru o perioadă de 10-15 ani. Problema principală nu este legată de larghețea legii, ci de faptul că există puține precedente în materie de sancțiuni penale pe legea insolvenței.
“Cel care cere insolvența ca să ascundă niște active externalizate anterior este în mare pericol de a fi sancționat cu închisoare, care poate ajunge și la 12 ani. Nu prea există încă jurisprudență în acest sens, dar foarte curând o vom vedea și pe aceasta, întrucât creditorii au început să cunoască bine legea insolvenței”, a mai spus Piperea.