In 1994, regizorul-scenarist James Gray debuta cu “Little Odessa”, o drama plasata in lumea mafiei rusesti din America.
aase ani a trebuit sa asteptam pentru a putea vedea un al doilea film, de altfel foarte asemanator ca tematica. “Legea tacerii” se concentreaza asupra relatiilor dintr-o familie new-yorkeza in care prin legaturi de sange si aliante matrimoniale au fost stransi laolalta proprietarul unei companii specializate in intretinerea retelei de trenuri urbane, o vaduva saraca, demna si bolnava de inima, fiul ei eliberat conditionat din inchisoare, un alt tanar de origine hispanica dornic sa parvina in ierarhia “albilor”…
Atmosfera e de-un naturalism deprimant, recuperand traditia unor Coppola, Scorsese, Cassavetes, Cimino (cel cu “Vanatorul de cerbi”) – regizori cu care Gray a fost din belsug comparat – si socandu-l probabil pe spectatorul obisnuit cu supeproductii hollywoodiene.
Story-ul e simplu: tanarul Leo, revenit in sanul societatii dupa ce ispasise partial o condamnare pentru furt de masini, incearca sa-si faca un rost apeland la sprijinul unchiului Frank.
Acesta ii ofera – cam a contre coeur – o slujba destul de necurata dar bine platita. Cot la cot cu Willie Gutierrez, cel mai bun prieten al sau, Leo invata repede cum sa mituiasca si/sau sa ameninte diversi functionari publici pentru ca acestia sa favorizeze compania unchiului Frank.
La un moment dat insa, ceva merge prost si Leo se trezeste in postura de fugar, acuzat de crima in lipsa si la un pas de a deveni tapul ispasitor pentru toate murdariile intamplate sub ochii lui.
Pana aici, filmul are un ritm impecabil si o tensiune bine strunita, cu usoare accente melodramatice care nu-i stau rau deloc.
De-aici incolo (adica aproximativ 45 de minute), isi cam pierde din intensitate, fara insa a deveni plicticos sau neinteresant.
Peisajele dezolante cu depouri si triaje, interioarele dickensiene scaldate intr-o lumina ponosita (chiar si cele care se presupune ca ar fi trebuit sa fie somptuoase, cum ar fi casa luxoasa a unchiului Frank sau cladirea Consiliului Municipal), scenele de ansamblu magistral realizate (petrecerea de bun-venit pentru Leo sau secventa din discoteca), zgomotele de pe fundalul sonor – totul concureaza la asamblarea unei atmosfere unice, foarte bine individualizata, sora buna cu cea din “Little Odessa” si dovada a faptului ca Gray are ceea ce se cheama stil personal.
E uimitoare gratia cu care aluneca prin poveste fara sa se impiedice, cum reuseste sa condenseze o istorie atat de complexa fara sa dea impresia ca rezuma un serial TV, cum transmite sugestia unor situatii si relatii fara a le dedica mai mult de o replica sau un schimb de priviri.
Cu un numar foarte redus de personaje, locuri de filmare si dialoguri, “The Yards” provoaca un efect ca glontele vidia: un orificiu mic la intrare, dar o adevarata explozie la iesire.
Filmul lui Gray reuseste sa fie comparat invariabil cu “Godfather”, desi are la dispozitie mult mai putine mijloace de impresionare – insa il are pe unul dintre cele mai importante: o adunare de actori exceptionali, care dau tot ce au mai bun din ei, care nu inceteaza sa ne surprinda cu resursele lor, care stralucesc efectiv desi toate rolurile sunt complicate si deprimante, si care reusesc sa stabileasca un dialog echilibrat intre doua generatii: cea a monstrilor sacri si cea a sperantelor pe drumul consacrarii.
The Yards. SUA, 2000. R: James Gray. Cu: Mark Wahlberg, Joaquin Phoenix, Charlize Theron, James Caan, Ellen Burstyn, Faye Dunaway
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar