Nu se știe cu exactitate cum a ajuns această icoană la scriitorul Sandu Tudor, devenit spre finalul vieții ieroschimonah cu numele de Daniil. Există mărturii care susțin că icoana existentă astăzi în biserica Mănăstirii Antim din București ar fi fost adusă chiar de Sandu Tudor cu ocazia pelerinajului său la Muntele Athos. Alți martori ai vremii spun că icoana ar fi fost adusă de Părintele Ioan Kulâghin, monahul rus refugiat de la Odessa, care fugind de armatele bolșevice a locuit o vreme la Mănăstirea Cernica, fiind ulterior prins și deportat în URSS. În fine, alții susțin că și Sandu Tudor și Pr. Ioan cel Străin (Ioan Kulâghin), ar fi adus fiecare câte o icoană cu aceeași tematică – întâlnindu-se astfel simbolic pe multiple planuri. Devenit duhovnic al Mișcării Rugul Aprins, Pr. Ioan Kulâghin avea să-i confere dimensiuni puțin înțelese sau măcar bănuite.
Cert este că celebra icoană se afla și la întâlnirile personalităților care făceau parte din Grupul Rugul Aprins. Ba chiar, susțin unii, era adusă în mod special de Sandu Tudor, devenit în primă instanță monahul Agathon, apoi, ca ieroschimonah, Daniil, și la întâlnirile mai mult sau mai puțin discrete care se petreceau în casa profesorului Alexandru (numit Codin) Mironescu. Aceste întruniri s-au prelungit evident și după interzicerea asociațiilor cu caracter religios petrecută în anul 1948, prin instalarea în forță a comunismului, până la arestarea celor care urmau să facă parte din lotul Alexandru Teodorescu (numele din acte al lui Sandu Tudor), inclusiv al lui Codin Mironescu și a fiului acestuia, Șerban, care era doar student în anul intrării în pușcărie (1958).
Icoana se găsea așadar și în casa profesorului Alexandru Mironescu. Există relatari ale unei întâlniri deosebite petrecută în această casă în care veneau în mod constant pentru dialoguri cultural-spirituale oameni de seamă precum: poetul Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Ștefan Todirașcu, Sandu Tudor, Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Andrei Scrima etc. La aceștia se adăugau tineri creatori, studenți ș.a.m.d. De aici au fost arestați în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 și Alexandru Mironescu, alături de fiul său Șerban, și Pr. Daniil (Sandu Tudor) aflat pentru câteva zile prin București în scurtele sale descinderi de la Schitul Rarău (Suceava) unde slujea ca stareț. Aici au fost ultimile clipe de libertate lumească ale Pr. Daniil, întrucât avea să moară în închisoarea de la Aiud în anul 1962.
Ei bine, întâlnirea la care facem referire se petrecuse cu câțiva ani mai devreme și a fost binecuvântată de prezența Pr. Ilie Cleopa ajuns și el cu treburi prin București. Acesta a fost invitatul familiei Mironescu, prilej cu care au fost de față alte câteva persoane. Deja foarte apreciat în mediile intelectuale, Pr. Cleopa era stareț la Mănăstirea Slatina, și se dovedise deja un foarte bun orator. Fără îndoială că a fost invitat să spună un cuvânt de folos duhovnicesc. Aici intervine ceea ce în antropologie poartă numele de legendă urbană, chiar dacă stilul în care decurgeau aceste întruniri era mai apropiat de cel patristic decât de obișnuitul cenaclu ori de salonul parizian. Este adevărat, fiind în plină prigoană comunistă, invitații nu discutau politică decât accidental, iar pretextul era cu precădere cel literar.
Legenda spune că după ce Pr. Ilie Cleopa a cuvântat o vreme, icoana prezentă, desigur, în aceeași încăpere, a început a scoate sunete ciudate, precum un straniu cântec și s-ar fi mișcat. Și de aici a pornit și povestea – relatări și înflorituri ulterioare, au făcut legătura între prezența Pr. Cleopa, harul său, indubitabil, și semnele ciudate generate de icoană. Chibiții care relatează periodic evenimentul îl enumeră printre minunile – fără doar și poate, reale și nenumărate – petrecute în preajma Pr. Ilie Cleopa, marele duhovnic din Moldova.
Dar cazul este ceva mai complex. Din entuziasm și lipsă de informații, puțină lume ia în considerare faptul că în realitate icoana respectivă avea uneori un „comportament” ciudat în casa familiei Mironescu. Dovadă stau versurile unui intim al familiei Mironescu, puțin cunoscutul poet creștin Paul Sterian care scrie astfel într-un poem intitulat „Cântec de veselie” (vezi volumul „Cântarea treptelor”, Editura Elion, 2000, p. 58-62): “Cum stam în dulcea casei tale strană, / Un înger se izbi de-acea Icoană / Ce numai tu și soața ta, din când / În când, ați auzit-o, rând pe rând / O aripă de înger cântăreț / Atinse tetracordul din păreți, / Și-am auzit, urechea nu ne minte, Cu toți sonore, dulci acorduri sfinte. / Înfiorați privirăm către Rugul / Aprins ce-și revărsase meșteșugul”…
Nota bene: în versurile următoare poetul precizează că de față era doar el alături de cei patru membri ai familiei Mironescu (părinții și cei doi copii), abia ulterior sosind alte câteva persoane, dar nicidecum Pr. Cleopa. Aceasta vine în sprijinul ipotezei că icoana genera, pare-se, fenomene ciudate și în alte ocazii. Fapt confirmat astăzi, inclusiv subsemnatului, în discuții private, de membrii familiei Mironescu care mai trăiesc. Aceste fenomene nu par să se fi petrecut însă și la Mănăstirea Antim, acolo unde se află această icoană de multe decenii (presupunând că ar fi aceeași).
Să ne înțelegem, aceasta nu diminuează nicidecum miracolele – felurite – petrecute în preajma acestei icoane, dimpotrivă. Nuanțele sunt însă necesare, acolo unde există. Fără îndoială că și pentru familia Mironescu sau pentru poetul Paul Sterian aflat în vizită, oameni cu pregătire carteziană, dincolo de profunda credință care-i anima s-a pus problema unor explicații terestre. Iată de unde și precizarea poetului, atunci când miracolul s-a repetat după mai multe minute de tăcere, precizare și uimire care ține loc de orice încheiere: „«- Să fie, poate dincolo de zid, / Vre o pendulă cu zvoniri de lied? / – De ce nu bate ceasul decât rar, Și doar din când în când fără amar?» / Să cercetăm? Icoană, hai, ne mustră! O, Toma, fapta ta de mult ilustră/ Mai bine-ar fi ca să ne rușineze: / Cine-auzi, la ce să cerceteze? Crezură unii fără să audă./ Dar noi am auzit cântarea, rudă / Cu-acea uimire ce nu are seamăn, / Un sunet care-n lume n-are geamăn!”