Adevăratul nume al protagonistului Leopold Auberg din recent
apărutul roman al Hertei Müller, Leagănul respirației (Humanitas
Fiction, 2010, traducere fără cusur semnată de Alexandru Al.
Șahighian), nu este altul decât cel al viitorului poet sas, născut
în 1927 în zona Sibiului, Oskar Pastior. Apărută sub un titlu
aproape intraductibil, “Atemschaukel”, în 2008, tradusă în
principalele limbi europene, cartea a polarizat critica între da și
nu, cel puțin în Germania și Franța rostindu-se sentințe antagonice
precum “manierism”, “artificialitate” “mărturie de mâna a doua”,
“estetizarea suferinței”, “empatie pentru victime”.
Versiunea românească a fost lansată pe 28 septembrie în prezența
autoarei la Librăria Humanitas Kretzulescu din București: este
vorba de detenția viitorului prieten și confident al romancierei,
dar și al tuturor celor care au cunoscut lagărele staliniste de
muncă silnică, vestitele gulaguri. Leo nu avea decât șaptesprezece
ani atunci când a fost deportat în 1945 în Ucraina,
Sub ochii noștri se deapănă istoria pe care Oskar Pastior o va fi
povestit autoarei “Călătoriei într-un picior” și pe care aveau de
gând s-o restituie cititorilor în colaborare. Numai că Pastior,
întors din deportare în România în 1949 și plecat definitiv în
Occident în 1968, s-a stins în 2006 la Frankfurt pe Main și n-a mai
apucat să ducă la bun sfârșit proiectul comun. Totuși poeta,
romanciera și eseista Herta Müller s-a simțit aproape obligată să
consemneze mărturia celor cinci ani de detenție a lui
Leo/Oskar.
Spre sfârșitul ultimului război mondial, în 1944, în timp ce Armata
Roșie avansa spre apusul Europei, șeful guvernului român pronazist
Ion Antonescu a fost arestat, judecat și executat prin împușcare,
nu înainte ca România să fi trecut de partea Uniunii Sovietice
biruitoare și să fi declarat război Germaniei hitleriste, a cărei
aliată fusese până atunci. În 1945 generalissimul Stalin, acest
Ivan cel Groaznic al veacului XX, a dat ordin ca toți cetățenii de
etnie germană trăitori pe teritoriul României și având între 17 și
45 de ani să contribuie cu forța la reconstrucția Uniunii Sovietice
trecute printr-un conflict armat devastator.
Se știe că și mama scriitoarei fusese deportată – de-aici și
interesul și într-un fel datoria morală de a zugrăvi experiența
extremă a lui Leo: chiar dacă lagărele prin care trece Leo nu sunt
de exterminare, ci de muncă în construcții, în mine de cărbuni, pe
câmpiile colhozurilor etc., umbra morții e necontenit și
pretutindeni prezentă. Cum se poate relata un eveniment care a
întrerupt brusc parcursul liniștit al vieții unui adolescent? Cum e
cu putință să fie descrise condițiile unei existențe la limita
umanului? Aici Herta Müller se va întâlni cu climatul și tipologia
unor cărți celebre semnate de Primo Levi, Soljenițîn, Claudio
Magris, Imre Kertesz etc.
Scurgerea zilelor deprimant de asemănătoare – trei sute șaizeci și
cinci de zile pe an înmulțit cu cinci ani fac opt sute douăzeci și
cinci de zile, răstimp în care băiatul devine bărbat. Ce fel de
bărbat? Cu siguranță nu același cu cel care ar fi devenit dacă ar
fi continuat să trăiască alături de familia lui, de tatăl, mama și
bunica lui, care înainte de a pleca îi spusese mai mult decât
convinsă: – știu că o să te-ntorci -, cuvinte care îi dăduseră lui
Leo puterea să reziste, voința să supraviețuiască, mai ales atunci
când foamea îi alunga din minte orice alt gând, depopulându-i
creierul de toate sbterfugiile la care recurgea.
Foamea este o osândă perpetuă, vine când și cum vrea. Invincibilă.
Acesta esta laitmotivul romanului lui Leo, pentru care lumea se
dezbinase în două, lumea de dinainte și lumea de-acum. În cea
dintâi abia dacă descoperise o seamă de plăceri interzise,
întâlniri cu alți bărbați etc. Se despărțise de aceasta cu o
voioasă inconștiență, ca o ușurare de a scăpa de toate acele
secrete și interdicții, lâsându-se pradă unei părelnice aventuri:
pleacă de acasă cu o valiză în care până atunci ocrotise un
gramofon. Lungul, mult prea lungul drum în vagoane de tren
destinate transportului de animale precum cele în care naziștii îi
deportaseră pe evrei fusese puntea de trecere între cele două lumi,
între cea de acolo și cea de aici.
Aici deținuții primesc efecte perfect asemănătoare, lenjerie
grosieră și vestita pufoaică, un compleu format din pantaloni și
jachetă căptușite cu vată. Pufoaica ține de frig, dar dacă plouă,
se îmbibă cu apă și nu se mai uscă nicicând. Aici se lucrează cu
ciment, mortar, tot felul de deșeuri, cărbune etc. Viața
deportaților, firește, nu are nicio valoare și nu conteză dacă
există cazuri de otrăvire sau dacă una dintre deportate, Irma
Pfeifer, se prăbușește cufundându-se cu fața în moloz. S-au
inventat felurite stratageme pentru a se război cu păduchii: cea
mai de succes era să sapi o groapă, să pui înăuntru flaneaua de
corp, lăsând afară doar marginea unei mâneci. Dimineața te trezeai
cu o spumă albicioasă pe margini: sunt păduchii care s-au îmbulzit
grămadă și pot fi striviți in corpore. Sunt și camarazi cărora le
mai arde să facă sex – ascunși pe după o pătură, boțită în chip de
cort. Lui Leopold i-a trecut orice chef, se mulțumește când și când
să tragă cu ochiul. Deoarece aici foamea este însoțitoarea intimă
în fiecare minut al zilei. Dacă se întâmplă să fie prins vreunul că
a furat un codru de pâine, vai și amar de el, este omorât în
bătaie, ca și cum ar fi comis o crimă, “crima pâinii”, marcată ca
atare pe răbojul comunitâții, spre luare-aminte. Aici uneori se
merge la bazar, pentru a se schimba orice pentru un pic de sare sau
zahăr. Leo adusese cu el câteva cărți: le vinde ca hârtie pentru
confecționarea țigărilor. Aici nu ajung niciun fel de știri despre
mersul lumii de dincolo. Singura dată când Leopold primește ceva
prin poștă, e vorba doar de fotografia unui copil cu data de
naștere, ceea ce accentuează și mai tare suferința lui: se simte
dat drept mort și înlocuit de acel frate necunoscut
La finele a cinci ani de detenție, deportații încearcă un sentiment
ambiguu în privința reîntoarcerii – parcă le-ar fi frică să se
despartă de acel loc strâmt cu care s-au obișnuit. Adevărul e că
reintegrarea în familie și în societate nu e deloc ușoară. Trecutul
marcat de lagărul de muncă silnică devine o gaură neagră, deoarece
nimeni nu mai vrea să i se mai pomenească de deportare sau să-și
aducă aminte de ea. Leopold încearcă să meargă înainte. Cine a
citit și alte romane de Herta Müller, traduse în românește, se
reîntâlnește cu stilul știut. Un stil care operează prin metaforă,
înobilând realitatea, după procedeul “obiectivului relativ” al lui
Eliot. În jurul protagonistului pivotează tovarășii săi de muncă pe
care învățăm să-i cunoaștem: avocatul care mănâncă polonicele de
supă ale nevestei, fata retardată care n-a înțeles niciodată unde a
fost adusă, cele două fete care par a fi surori fără însă să fie…
O umanitate care – măcar atât – păstrează un nume și un prenume,
fără să fi devenit doar un număr tatuat pe braț.
“Leagănul respirației” este o mărturie necesară. Cu cuvenita
distanță și cu diferențele firești care există între arta
imaginilor cinematografice și cea a cuvintelor, romanul în cauză ne
amintește de mult oscarizatul film “La vita è bella” de Roberto
Benigni: atât Herta Müller cât și Roberto Benigni reușesc să
învăluie în poezie o realitate care e departe de a fi poetică. Pot
asta poate fiindcă nu este voba de experiența lor directă. Sau
poate detașarea narativă, lipsa de sentimentalism ce adie în aceste
pagini au constituit o opțiune: era singurul mod posibil pentru a
nara inenarabilul.
P:S.
Iată ce putem citi, nu fără oarecare surpriză, în prestigiosul IL
GIORNALE.it, din 24 sept 2010, sub titlul “Oskar Pastior, prietenul
și confidentul Hertei Müller, era un spion al Securității”: “Oskar
Pastior, poetul româno-german mort în 2006, era un spion al
serviciilor secrete românești. Dezvăluirea făcută de germanistul
Stefan Sienerth a fost percepută cu groază de Herta Müller, care ar
fi trebuit să scrie o carte cu Oskar Pastior la patru mâini.
Sienerth a consemnat această știre în trimestrialul Spiegelungen,
explicând că Pastior a fost în slujba Securității din 1961 până în
1968 sub pseudonimul Otto Stein. Aflând această veste, H.M. a
încercat un sentiment de frică, dar și de furie, a mărturiisit ea
într-un interviu pentru “Frankfurter Alllgemeinen Zeitung”. “A fost
ca o palmă” a adăugat ea. Leagănul respirației se bazează chiar pe
amintirile lui Pastior, care devin în carte cele ale tânărului Leo
Auberg, prin care ne este descrisă viața în lagăr”. (trad. din
italiană, G.V.)
In foto 2: Oskar Pastior si Herta Muller