Lepanto

Daca actualele previziuni demografice se vor adeveri, islamul va numara, peste numai un secol, de doua ori mai multi adepti decat crestinismul. “Noi” vom creste spre doua miliarde, in vreme ce “ei” vor fi patru.
Nici unul dintre cele doua monoteisme nu functioneaza ca un bloc omogen – sau plin de armonie launtrica -, insa ambele tind sa se pozitioneze conflictual, mai ales la inceputul acestui nou veac fara ideologii si (aproape) fara nationalisme. Politicienii din statele “crestine” si “islamice” renunta adesea la ghilimelele aferente si se iau in serios ca “gardieni” a tot soiul de formule dogmatice, de pastrarea carora pare sa depinda supravietuirea propriilor populatii.
In general, functionarii divinului – caste sacerdotale, teologi oficiali, clerici de toate mana – se comporta cu o anumita moderatie, pentru ca sunt, oricum i-am lua, oameni invatati, intelepti, spiritualizati. Chiar retorica “fundamentalista” pe care unii o incurajeaza reprezinta un vector paradoxal de modernizare (intrucat modernitatea furnizeaza materia prima a criticilor din care se hranesc si se justifica).
Razboaiele civile de sorginte confesionala, agresiunile externe, diabolizarea unui grup civilizational concurent si tot ce mai stim ca mentine focarele curente de tensiune in lumea contemporana sunt finalmente instrumentate de catre decidentii politici, fie ei deghizati in vesminte traditionale sau scoliti la Oxford. Nu sustin inocenta profesionistilor sacri fata de blamabila iresponsabilitate a unor decision-makers care utilizeaza factorul religios in scopuri contradictorii. Cred numai ca tezele lui S. Huntington s-ar fi apropiat si mai mult de fictiunea politica daca verificarea lor ar fi fost de resortul exclusiv al credinciosilor autentici.
Pe teren, lucrurile arata altfel. Noul “rau” mondial este, din perspectiva euro-americana, islamul. S-ar spune ca multi dintre noi isi gasesc, in aceasta simplista focalizare, destule satisfactii meschine. E o poveste europeana, in care spaniolii, portughezii, austriecii, ungurii, grecii, sarbii, bulgarii, romanii, italienii, polonezii, maltezii, cipriotii si alte cateva etnii isi pot oricand aminti vreun episod de trecuta confruntare cu “Semiluna”. E ciudat cum aceasta cronica de familie – sau acest certificat de divort – sunt “legalizate” tocmai peste Ocean, unde legatura localnicului cu urmasii Profetului este strictamente hollywoodiana (desi islamul negru castiga teren ca fenomen autohton). E aproape ca si cum i-am detesta pe hititi pentru ca le-am tine partea sumerienilor.
Si totusi, daca vechiul Bizant va reconfigura spatiul axiologic al continentului (prin adeziunea Turciei la Uniunea Europeana), atunci va trebui sa gasim un limbaj comun nu doar cu imigrantii musulmani din statele occidentale, ci si cu taranul din Anatolia. Va fi cazul sa invatam cate ceva despre aceasta religie inrudita si suveran necunoscuta. Sau scandalos deformata de cliseele noastre ostile.
Pentru europeanul mediu, islamul inseamna cafea, ceai, narghilea, moschei, muezini, papuci la intrare, spalari rituale, rugaciuni dese, pe covor, cu fata spre Mecca, ramadan, discriminarea femeilor, poligamie (in unele cazuri), regimuri nedemocratice – de la guvernele autoritare, de familie, pana la teocratiile cele mai severe -, subdezvoltare complexata, aversiune post-coloniala fata de prosperitatea “Occidentului” (crestin) si, de aici, psihologie de revansa, ilustrata prin intentii sau actiuni teroriste. Lista e suficient de lunga, asa incat nu-i putem cere faimosului european mediu suplimentarea reprezentarilor sale despre spatiul musulman. Mai ales ca multe dintre ele sunt exacte si, din unghiul mentalitatii noastre, pe drept condamnabile. Ce putem face – si mi se pare ca se cuvine deja sa facem – este sa refuzam reductia mediatica, judecata sumara, superioritatea dedesubt infricosata, nostalgia metafizica drapata in dezinvolturi “laice” sau convingerea ca diluarea culturala a crestinismului ar avea umari castratoare asupra presupusei “virilitati” a islamului. Ar fi momentul sa intelegem islamul ca pe o geografie religioasa preponderent asiatica si subsahariana (adica non-araba) si sa acceptam ca nu vom putea negocia cu el de pe pozitiile democratiei, ci de pe acelea ale unei clasice treve de Dieu.
Am sentimentul ca recuperarile de acest tip functioneaza prost la nivelul institutiilor comunitare. Suntem fermi, cand recomandabila ar fi supletetea (asa cum se intampla in criza irakiana, pe fondul careia UE risca sa tulbure, inutil si periculos, relatia transatlantica), sau suntem, dimpotriva, flexibili – adica politiceste corecti – acolo unde Europa democratica, liberala, sociala si, pentru Dumnezeu, crestina ar trebui sa-si refuze, in dialogul ei cu islamul, orice compromis. Batalia mea preferata este aceea petrecuta la Lepanto. Altora le place mai mult infrangerea de pe Campia Mierlei. Chestiune de gust.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar