Poetă și traducătoare, Letiția Ilea (n. 1967, Cluj-Napoca) a absolvit (1989) secția franceză-română (1989) a Facultății de Filologie din Cluj-Napoca. În prezent predă franceza la Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri al Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. Din 2002 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Formată în ambianța intelectuală a mișcării literare Echinox, a debutat (1984) în revista „Steaua”, apoi a publicat mai multe volume de poezii în română (eufemisme, 1997; chiar viața, 1999; o persoană serioasă, 2004; blues pentru cai verzi, 2010) și franceză (terrasses, 2005; apprivoiser le silence, Éditions Autres Temps, 2005; est-cris, 2005, Éditions TranSIGNUM; blues pour chevaux verts, Éditions Le corridor bleu, 2012). A tradus Gérard Blua, Pe drumul operei, 2005; Léon Bloy, Exegeza locurilor comune, 2005; Dan Damaschin, Les prières des peintres, 2005; Daniel Philippe de Sudres, Statul „Internet”; Gabriel Stănescu, Paysage avec mémoire, 2006; Jacques Jouet, Poeme de metrou, 2006; Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006; Andrei Zanca, Improvisation pour la marche sur l’eau, 2007; Ioan Pintea, Melci aborigeni/ Escargots aborigènes, 2014). A fost distinsă cu: Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Eufemisme (1999); Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru traducerea volumului Exegeza locurilor comune, de Léon Bloy (2006); Premiul Internațional de Poezie „Jean Malrieu”, Allauch, Franța (2007); Premiul pentru poezie la Festivalul Lucian Blaga (2007); Premiul „Henri Jacquier” al Filialei Cluj a USR (2007); Premiul „Antoneta Ralian”, pentru traducerea în franceză a volumului de versuri „Melci aborigeni/ Escargots aborigènes”, de Ioan Pintea (2014).
– Letiția Ilea, am să încep cu… sfârșitul. Abia ajunsă în Catalunya, am avut ocazia, pe 27 noiembrie anul trecut, să particip la o prezentare aparte, la Badalona, a unei antologii din poemele tale, Sobre pérdidas y ganancias (Despre câștiguri și pierderi), apărută în 2014, în traducerea lui Xavier Montoliu la editura Valparaíso din Granada. O zi cu multă ploaie, când cu greu te-ai fi lăsat scos din casă. Și totuși… câteva zeci de persoane au fost prezente la întâlnirea cu tine… prin skype. Era, dacă nu mă înșel, a doua oară (prima oară pe 23 octombrie, în barul numit POETECA din Barcelona) când stăteai de vorbă cu cititorii prin skype; o nouă întâlnire avea să aibă loc pe 11 decembrie în orașul Cardedeu, din nou într-un bar, la câteva zeci de kilometri de Barcelona. Deja cititori ai volumului sau viitori cititori te-au ascultat, și privit, citindu-ți poeziile în română, paralel cu traducerea lor. Ar trebui inclus skype-ul printre „câștigurile” pentru poezie? Este important pentru un poet și pentru poezia lui acest „față-n față” cu cititorii? Și: Am avut atunci senzația (întărită după ce am citit despre prezentările anterioare și despre cele ce aveau să urmeze) că nu aveai foarte mare dreptate când, într-un interviu de prin 2006, spuneai: „poezia e o Cenușăreasă care și-a pierdut amândoi pantofii și nu mai îndrăznește nici măcar să-și viseze prințul”. Cel puțin, cred, nu la Barcelona, o mare iubitoare de poezie, după cum cred că ai observat.
– Cred în continuare că poezia nu este privilegiată în lumea modernă, asta e un loc comun. Este mai degrabă ceva confidențial, eu îți dăruiesc volumul meu, tu pe al tău, și așa ne citim între noi poeții. Așa încât ceea ce s-a întâmplat la Barcelona, Badalona și Cardedeu la lansarea volumului meu apărut în Spania mi se pare o fericită excepție. Totul i se datorează traducătorului meu, minunatul Xavier Montoliu Pauli, care nu numai că a tradus cartea și a făcut posibilă apariția ei prin căutarea unui editor, dar a jucat și rolul unui adevărat agent literar, „instituție” necunoscută la noi. De altfel primele traduceri de poeme ale mele le făcuse încă în 2011, în limba sa maternă, catalana, în cadrul programului „Voci paralele”, organizat, cu patru poeți catalani și patru români, în Catalunya și în România, de către Institutul Literelor Catalane, Institutul Ramon Llull din Barcelona și Institutul Cultural Român de la noi. Xavier a avut ideea participării mele la diferitele prezentări prin Skype (s-au citit poeme atât în spaniolă, cât și în catalană), și da, în acest caz, internetul a fost un câștig pentru poezie. Am auzit și văzut niște aplauze reale, publicul mi-a pus întrebări, și mi s-a părut că acest fel de dialog nu se deosebește cu mult de unul față în față. Cât despre publicul catalan, mi s-a părut unul extraordinar, cum am avut ocazia să întâlnesc și în Franța. Nu vreau în acest fel să depreciez cititorii de poezie de la noi, dar poate că aici problemele cotidiene sunt mai stringente și mai greu solvabile decât în Vest, astfel încât deschiderea față de poezie nu este întotdeauna cea pe care un poet și-ar dori-o. Un alt câștig adus de noile tehnologii, și o idee nouă pentru noi, a fost crearea unei pagini de facebook a volumului, unde pot fi consultate evenimentele și articolele care i-au fost consacrate.
– „aici e nevoie de metodă
oare ce trebuie pus în stânga ce în dreapta
cine are curajul să numere bulinele roșii și negre
e bine știut că cele roșii devin cu ușurință negre”
Pentru că am pornit de la un volum tradus, îmi permit să folosesc câteva versuri dintr-un poem din acest volum, falsificându-i, evident, sensul, ca să te întreb: e nevoie de metodă la traducerea poeziei, ca „bulinele roșii” să nu devină negre, ca poezia să nu-și piardă ființa? Te întreb fiindcă ești și traducătoare de poezie, ai avut și ai traducători. Și cred că aici este locul să fac o paranteză și să te felicit pentru recentul premiu „Antoneta Ralian”, primit în toamna lui 2014 la Târgul de carte Gaudeamus, pentru traducerea în franceză a volumului de versuri „Melci aborigeni/ Escargots aborigènes”, de Ioan Pintea (Editura Charmides).
– Nu cred că e nevoie de multă metodă, ci de empatie. Eu aleg să traduc poeți cu care mă pot identifica, poeți care au spus mult mai bine ceea ce aș fi dorit să spun eu, astfel încât, de multe ori, pentru mine a traduce este un „a scrie în loc de a scrie”. Traducerea poeziei este creație, în sensul cel mai deplin al cuvântului. Dintre cele patru cărți pe care le-am publicat în Franța, două conțin poeme scrise în română și traduse de mine. Pot să spun că traducerea propriilor mele poeme nu s-a deosebit mult de scrierea lor în română și a luat cam tot atâta timp.
– Știu că unele dintre poezii (culegeri chiar) le-ai scris direct în franceză. Ce te determină să alegi una sau alta dintre cele două limbi? Apoi: există impresia că ești mai răsfățată în Franța decât acasă, este adevărat?
– Am scris în franceză atunci când am stat mai mult timp în Franța. Atunci primul vers al poemului îmi apărea în franceza și continuam așa. Mi se întâmplă, mai rar, și aici, legat de lecturile mele în franceză. Mă izbește câte o sintagmă citită, îi dau o replică mentală în franceză și mecanismul se pune în mișcare. Însă în general scriu în română. Nu cred că sunt mai răsfățată în Franța decât aici. Aici am debutat, am primit premii, am avut lansări de carte splendide. Sunt un poet român. Dacă s-a întâmplat să fiu bine primită în Franța, pun asta pe seama faptului că eram ceva ușor „exotic”, pe de-o parte, iar pe de alta, cum spuneam la început, pentru că în Vest există parcă mai mult timp pentru cultură.
– Să ne întoarcem la poeta Letiția Ilea. Citez din nou: „Pentru vecina de sus par o persoană serioasă/ cu studii bună gospodină…// administratorul crede că sînt un fel de vagabond/ care se întoarce acasă seara…// pentru mama sînt un copil care nu știe/ să se descurce de unul singur…// cîinii din jurul blocului meu sunt convinși că eu sînt un cîine mai mare care are o slujbă bună și o grămadă de oase.”
– În vara lui 2014, volumul Sobre pérdidas y ganancias, a fost prezentat la Cluj, în prezența traducătorului. Cu această ocazie, Marta Petreu vorbea despre unitatea universului tău poetic și spunea: „Letiția Ilea face parte din clasa poeților inspirați, nu a meșteșugarilor poeziei. Lirica ei e doldora de cotidian și așezată în lumina crudă a lucidității, a lipsei de iluzii… Multe poeme sînt străbătute de o fisură, căci autoarea înregistrează acut privirea celuilalt asupra ei și spune nu cum se vede ea de dinăuntru sau în oglindă, ci cum este văzută din exterior. Privirea de dinafară nu este, ca la Hegel în „mișcarea recunoașterii“, un termen mediu care o reconciliază cu ea însăși, ci extrema alteritate, înstrăinarea care duce lucrurile, bucuria, într-un cuvînt: viața, la o considerabilă distanță dureroasă”. La prezentarea de la Barcelona la care am participat, scriitoarea Teresa Pous spunea, citez din memorie: „În poeme, ea [poeta] și ceilalți sunt două polarități care se observă, se respectă, se acceptă, se recunosc și se reconciliază prin intermediul forței conștiente și inconștiente a versurilor”. Mi se par două priviri foarte diferite asupra acelorași versuri. Să fie această „doldoră” de cotidian deschizătoare de receptări atât de diferite sau, în general, fiecare cititor de poezie găsește în ea ceea ce caută?
– E bine dacă versurile mele pot da naștere unor interpretări atât de diferite. Cred că fiecare cititor găsește în poezie ceea ce caută, se proiectează pe sine în ceea ce citește și interpretează conform temperamentului și personalității sale. O să vă dau un exemplu care nu e legat de poezie. Se spune că lectura lui Cioran te deprimă. Nu asta se întâmplă în cazul meu. Asupra mea Cioran are un efort paradoxal, stenic, reconfortant, pentru că îmi spun: „Uite, există cineva care a fost mai deprimat decât aș putea fi eu vreodată”. Totul stă în interpretare.
– Tot la Cluj, și tot Marta Petreu alegea trei fragmente din poezia ta, pe care le-ar pune în această antologie ideală. Unul dintre ele era acesta:
„Cele mai mari dureri
sunt pești muți ascunși sub pietre
doar cînd ne-au otrăvit destul încep să plutească
prin sîngele nostru
cu burțile lor hidoase răsucite în sus.
Și-atunci iese cîte-un poem ori cîte-o carte de poeme.”
Este poezia pentru tine, sau poate pentru noi toți, un mijloc de exorcizare a durerilor, de înfruntare a singurătății?
– Nu știu alții cum sunt… dar pentru mine, da, poezia e o modalitate de a depăși, de a înfrunta durerea, momentele dificile. Puse pe hârtie, formulate, cumva, ele își pierd puterea negativă pe care o exercită asupra mea.
– „laptele e bun garoafele sunt frumoase
eu nu sunt altfel
dar de ce îmi oferiți lapte mereu
cultivați numai garoafe
spuneți doar lucruri pe care nu le înțeleg”
Mă întreb dacă nu cumva îți spunem, îi spunem (poetului), lucruri pe care nu doar el nu le înțelege, dar nici noi; evident, nu i le spunem noi, el le detectează și vine în întâmpinarea noastră; ca, prin darul lui, să ne facă să le pricepem, dincolo de înțelegere. Nu cumva de asta avem nevoie de poezie? Și, dacă avem nevoie, de ce nu pricepem că avem atâta nevoie? A cui poate fi vina?
– Nu avem cu toții nevoie de poezie, majoritatea oamenilor se pare că trăiesc foarte bine și fără. Nu discut despre cât de profund trăiesc ei. Poezia ne sporește capacitatea de înțelegere, uneori într-o străfulgerare. Poate că suntem adesea superficiali și ocupați cu false probleme care ni se par capitale. Nu e vina nimănui.
– În continuarea întrebării de mai sus, sau ca o justificare a ei, voi aminti una dintre cele mai frumoase poezii ale tale, „tata nu mai locuiește aici”, din care citez doar: „tata nu mai locuiește aici/ camera arată ca și când el ar fi ieșit pentru o clipă/ după pâine la piață să plătească taxele/ în fotografie el e mai tânăr decât mine/ nu are încă riduri e liniștit bea o bere cu prietenii/ și zâmbește spre obiectiv așteptând un anume fel de viitor“
– De fapt nici nu știu dacă cuvântul potrivit este „frumoasă”, aș zice izbitoare: trezește o stare de durere acută, printr-o logică aparent la îndemâna oricui, dar pe care eu, cititor, abia acum o descopăr și, descoperind-o astfel înfățișată, în același moment am o senzație de eliberare, de plăcere a descoperirii. Întrebarea ar fi: dacă cititorului i se întâmplă asta, sau, ca să i se întâmple asta, cum este (ar trebui să fie?) poetul: dominat mai mult de sentiment sau de luciditate, de senzație (dacă de la ea pornește) sau de prelucrarea ei „artistică”?
– Nu știu cum ar trebui să fie poetul, pot să spun doar că eu mă conduc mai mult după sentimente, după senzații, și abia în faza finală, de cizelare, intervin luciditatea, meșteșugul. Și, pentru consecvență, nici nu mă simt foarte apropiată de poeții prea «cerebrali». În ce privește poemul pe care îl citați, nu îmi imaginez cum aș fi putut scrie cu luciditate despre moartea tatei. A fost o durere sfâșietoare, care e încă aici.
– „subsemnata letiția ilea
de profesiune incertă
studii corespunzătoare
tricotez
armuri din pânză de păianjen
numai cu comandă fermă”
Într-o poezie intitulată „Ofertă fără cerere”, afirmi, ciudat, că tricotezi „armuri de păianjen” numai cu comandă fermă. Ofertă fără cerere sau cu comandă fermă? Oricum, ce fel de armuri pentru sufletul nostru putem spera în viitorul apropiat de la o asemenea „tricoteză”?
– „Tricoteza” lucrează la un nou volum de poezie, ce altceva poate să facă? În care va vorbi din nou despre ea și prietenii ei, apropiați și îndepărtați, vii sau dispăruți într-un fel sau altul…