La sfârșitul anului 1998, graficianul Aurel Bulacu, pe atunci director al Liceului de artă Tonitza și autor al programei naționale de predare a gravurii, era invitat să jurizeze selecția a peste 1000 de stampe trimise la 5-a ediție a Bienalei Internaționale de Gravură de la Belgrad.
Îl întâlnea, venit de la Paris, pe Vladimir Velickovič (n. 1935), membru în juriul de premiere. În anii de formație ai artistului român (1966‒1972), care au corespuns dezghețului cultural de după moartea lui Gheorghiu-Dej, desenatorul sârb era o vedetă incontestabilă a forței figurativului în estul european. Pictura și grafica lui Velickovič erau un exemplu “al punerii în răscruce” a corpului prin descompunerea mișcărilor, a căror reprezentare realist-fantasmatică accentua neliniștea interioară. Este ceea ce oferea și tânărul Bulacu în gravura Insomnie, acceptată în 1976 la Bienala de la Cracovia. La ambii artiști, scenariile corpului uman sau animal emanau violența tensiunii, aplicată pe segmente anatomice cu încărcături simbolice particulare.
După marea expoziție din 1991, Galeria Etaj ¾ a Teatrului Național (premiată și reper al dezghețului senzual în figurativul timbrat expresionist), Aurel Bulacu devine un desenator al culorii tratate tumultuos, combinatoriu, ades peste imprimări ale plăcilor gravate. Când pornește desenul, Bulacu “călește” hârtia și la propriu, și la figurat. La propriu, o prinde de planșetă cu benzi adezive, benzi care s-au lipit în memoria sa plastică și din armurile în curs de restaurare. Repartiția sa, ca șef de promoție, grafician la Muzeul Național de Istorie, 1972-1980, s-a insinuat în seria importantă a Armurilor prezentată în expoziția personală din1978. După desprinderea desenului colorat de pe planșetă, rezultă ades în oglinda paginii un supliment de perimetru grafic, o eboșă de chenar pensulat liniar sau șerpuitor. Delimitarea teritorială a figurii, totdeauna plenară și decis impostată, se face prin varii caroiaje, unele mărunte, ca pe caietul de aritmetică, altele orizontale, mai mult sau mai puțin ample, ca pe foile dictando. Mixajul dintre tipurile de rețele grafice și parametrii lor de module variabile asigură un schelet ortogonal, o tramă care devine imediat trambulină de eliberare. Torsul feminin planturos cu sarcasm jovial din Almodovar devine motivul central din aceste rețele grafice. Din plein-page-ul deprinderii de ilustrator și afișist se naște gesticulația picturală evolutivă a graficianului “libertin”. Căci artistul călește la figurat hârtia desenului într-o șarjă de decizii procedurale, o cavalcadă pictografică nelipsită de senzualism agresiv. Folosește o primă imprimare cu plăci de gravură dezmembrate sau reconstituite, cu care asigură densitatea plastică narativă. Este o amprentare din iconografi personală recurentă. Apoi intervine amplu cu culoare ‒ tempera sau acril dar și ulei pe hârtie ‒, dublează contururi sau dezvoltă aura cu cărbune, creion, tușuri; folosește transferul grafic de broderie și doar puțin colaj, dar a cusut de câteva ori liniaturi cu ață pe hârtie. Cu acest mixtum dă o glosă alertă, având circa cinci variațiuni pe imagine pentru fiecare tiraj de 10 exemplare (Cotidiene, Arheologica, Armuri, Oglinda, Good Morning ș.a.m.d.). Declinată la feminin în idolii fertilității, recuzită de show erotic, nud estival, tors steatopic, producția recentă a lui Bulacu se rotește menadic și-și întâlnește începuturile pe o mare și spectaculoasă spirală a creșterii eliberatoare: ilustrațiile pentru licență la Iarna bărbaților de Ștefan Bănulescu, premoniția de acum o jumătate de veac.